Despre dumnezeu si om. Din jurnalul ultimilor ani

Ultimii ani ai vietii il gasesc pe Tolstoi la mosia de la Iasnaia Poliana, traind ca un mujic. Lasase in urma societatea mondena petersburgheza, onorurile, ba chiar si propriul destin literar. Devine un fel de patriarh nonconformist, in raspar cu autoritatile laice si cu cele ecleziastice. Ajunsese la o credinta in care putini il puteau urma. Gasise un fel de-a se exprima mai simplu. Aici, la Iasnaia Poliana, in singuratate, sta de vorba cu sine despre Dumnezeu si oameni, iar jurnalul, care l-a insotit permanent, e spatiul unde pune intrebari infinite, unde cauta sa inteleaga si sa se exprime altfel decat o facuse in romane. Aceste meditatii au fost cenzurate in editiile anterioare ale jurnalului - puterea sovietica putea accepta "stilul" lui de mujic, dar nu si spiritul care se impotrivea oricarei revolutii. Traducere limba rusa de Elena Dragusin-Richard. Fragment din volumul "Despre Dumnezeu si om" de Lev Tolstoi: "A-l iubi pe Dumnezeu inseamna a iubi manifestarea Lui. Constiinta manifestarii Lui este cea mai limpede (inainte de toate) in mine. Dar nu pot sa nu vad manifestarea Lui pretutindeni: in cer, pe pamant, in piatra, in nisip, in stele. Deosebirea dintre aceste manifestari e doar ca unele sunt mai apropiate de mine (nu ca loc, ci ca natura a manifestarii), iar altele mai indepartate. Cu cat sunt mai apropiate de mine, cu atat pot si trebuie sa le iubesc mai mult. Cele mai indepartate de mine sunt pamantul, piatra, nisipul, cerul, planetele. E firesc sa le iubesc si pe ele, dar copacul, planta sunt mai apropiate de mine, si le iubesc mai mult, inca mai mult iubesc animalele, iar cel mai mult pe cel mai apropiat de mine, pe om. Insa si mai mult, mai mult decat orice pe lume, nu pot sa nu ma iubesc pe mine, eul meu, dar nu eul corporal, mizerabil, care trebuie fie la fel de departe de mine ca orice animal, ba chiar ca piatra sau nisipul, ci eul spiritual, pe care daca il iubesc ajung la iubirea insasi, iubirea fata de tot. Egoismul corporal e respingator, dar nu exista nimic mai presus de egoismul spiritual, de transferul constiintei tale in eul spiritual, vesnic, universal. Acest transfer se face prin iubire si aduce cu sine un bine care te face sa nu-ti mai doresti nimic altceva. Cum sa nu-i multumim Celui care ne-a daruit acest bine?! (11 mai) De ce nu accept deloc prezenta vietii in piatra, nisip, dar nu resping posibilitatea vietii in stele? Probabil pentru ca piatra o cunosc prin toate simturile mele, si nu gasesc viata din ea, dar stelele le cunosc numai prin simtul vazului, si de aceea accept posibilitatea vietii. Dar asta nu demonstreaza ca in piatra nu exista viata, iar in stele poate fi, ci doar ca cele cinci simturi exterioare ale mele sunt insuficiente pentru a patrunde in viata pietrei. (11 mai) Una dintre greselile principale care impiedica implinirea legii iubirii e ideea ca pentru a trai in conformitate cu invatatura iubirii e nevoie ca fiecare om in viata lui sa infaptuiasca deplin legea iubirii. Nu e necesara infaptuirea, deplina infaptuire e imposibila, daca s-ar savarsi n-ar mai exista viata, e necesara doar apropierea de infaptuire. Aceasta apropiere reprezinta viata si binele ei. (11 mai) De obicei, pentru oameni invatatura e deplina infaptuire a legii iubirii si, vazand imposibilitatea acestei infaptuiri pentru fiecare in parte si pentru toata omenirea in momentul de fata, rezolva problema acceptand ca invatatura e minunata si, in acelasi timp, irealizabila. Pe unii asta ii duce la negarea oricarei religii, pe altii la o pervertire a crestinismului in care imposibilitatea de a infaptui pe deplin invatatura e corectata prin har, credinta in mantuire si taine. Aceasta greseala ii abate pe oameni de la intelegerea limpede a vietii ce decurge din invatatura iubirii, dupa care scopul vietii e aceasta apropiere de desavarsire. Apropierea trebuie sa fie neaparat gradata, incepe cu atingerea primelor trepte ale desavarsirii, apoi a urmatoarelor s.a.m.d. (11 mai)"