Odata cu trecerea timpului, care nu te cruta oricat ai incerca sa-l duci cu vorba, observi din ce in ce mai putin ceea ce este si ramane exterior. Farmecul muntilor, nemarginirea marii, monumentele celebre pe care ai visat toata viata sa le vezi, elogiile celorlalti, pe care ti le-ai dorit, avand sentimentul ca ele te scutesc de orice tristete, ca te prefac intr-un om cu adevarat fericit, toate acestea se estompeaza, capata paloarea negurilor diminetii. Ce ramane, te intrebi? Ramane eventual nadejdea ca n-ai trait degeaba, ca in parabola celor zece talanti, si ca poate acesta sa fie motivul pentru ca sa fii cantarit si judecat cu indulgenta. Da. Asta ramane, speranta unei indulgente, a unei bunatati infinite, pe care nu ai cum sa ti-o imaginezi, pentru ca infinitul nu este o unealta a noastra, a pamantenilor, si ca datorita ei ti se va acorda ceea ce de fapt nu prea meriti: iertarea si salasluirea ta printre cei care o merita mai mult decat tine. (Lidia Staniloae)
Cărți,multe cărți.
