Cotul Donului, in fata Stalingradului: putine locuri au in memoria noastra un ecou atat de sinistru. Intre 19 si 25 noiembrie 1942 aici au fost ucisi, raniti sau luati prizonieri peste 150 000 de soldati romani, in contraofensiva prin care rusii au spart incercuirea si au intors soarta razboiului. Dintre zecile de mii de prizonieri, mai mult de o cincime au pierit in marsurile de exterminare spre lagarele din adancul Rusiei. Cei care s-au intors intr-un tarziu in tara, unii dupa mai bine de zece ani, si-au povestit calvarul doar in soapta. Marturiile scrise, cele cateva, nu au fost publicate decat dupa caderea regimului impus de sovietici.Dumitru Pasat, ofiter de cariera, s-a numarat printre cei care au luptat in linia intai, acolo unde intre eroism si lasitate, intre omenie si nebunie nu a fost, cel mai adesea, decat un pas. S-a intors din lagarul de la Oranki in toamna anului 1945, cu cea de-a doua divizie de ?voluntari? organizata de sovietici. A inceput sa scrie la putina vreme si a continuat pana la anii batranetii ? cu convingerea ca in cele din urma noi, copiii si nepotii celor despre care povestea, vom ajunge sa-i citim marturia.Cand ne-am mai linistit sufleteste, coloana a pornit prin viscol si zapada spre necunoscut. Am mers fara a ne opri, fara mancare, trecand prin locurile pe unde luptasem. In drumul nostru, mortii inca nu fusesera stransi, zaceau in toate pozitiile, asa cum ii apucase nemiloasa moarte, departe de cei dragi, fara plansete, fara jale din partea nimanui.
Cărți,multe cărți.
