O istorie a puterii în Evul Mediu nu ar fi de înțeles fără cercetarea atentă a două instituții cheie: monarhia și biserica. Capii ambelor instituții au fost unși ai lui Dumnezeu, au avut datoria să vegheze la păstrarea dreptei credințe să îndrume „turma” credincioșilor și să o protejeze. Domeniile lor de competență au fost complementare, iar de buna înțelegere între conducătorul temporal și cel spiritual a depins pacea și bunăstarea credincioșilor. Țările Române nu au făcut excepție de la acest model, foarte schematic prezentat în rândurile de mai sus. Interesul istoricilor români pentru studierea acestor instituții și a raporturilor dintre ele a fost considerabil. A existat însă un dezechilibru datorat evoluției (sau, în anumite privințe, involuției) istoriografiei românești între 1947-1989. Ovidiu Cristea Care au fost efectele acestor manifestări ale puterii domnești, destinate să-i impresioneze și să-i convingă în primul rând pe supuși, constituie obiectul unor considerații pe cât de interesante, pe atât de temeinice, care încheie o lucrare îndelung muncită și profund gândită. Prof. univ. dr. Virgil Ciocîltan Datoria omului medieval era aceea de a rămâne acolo unde l-a pus Dumnezeu. A te înălţa era semn de trufie, a te coborî, un păcat ruşinos”[1]. Individul nu putea trăi decât supunându-se acestei ierarhii, căci era una creată după modelul împărăţiei lui Dumnezeu, exemplul societăţii celeste, cu armata sa de arhangheli, îngeri şi intercesori, fiind singurul posibil şi cel mai bun cu putinţă. Pe plan social şi politic, prin urmare, omul de rând trebuia să asculte de superiorii săi: de preotul satului, de boier, de domn; dacă era cleric, trebuia să asculte de stareţ, egumen, arhiepiscop, mitropolit. În plan mental, şi clerici şi laici se supuneau aceleiaşi autorităţi care le reglementa pe toate, Biblia, care propovăduia principala virtute cerută omului medieval – ascultarea. Nu se putea altfel, căci exista credinţa neclintită că Dumnezeu putea interveni şi direct şi indirect în toate aspectele vieţii lor, între El şi muritori existând un şir lung de intercesori ce puteau fi organizaţi în funcţie de puterea de influenţă: Fecioara Maria, ce putea înfăptui orice minune; sfinţii, unii dintre ei locali, treptat specializaţi în înfăptuirea anumitor miracole; unii sfinţi împăraţi aveau şi ei putere de convingere în faţa lui Dumnezeu. Mentalitatea simbolică impregna întreaga realitate, omul descifrând la fiecare pas semne, confirmate cele mai multe de Biblie, care îi întăreau şi mai mult dependenţa de lumea clericilor experţi în simbolistică. Structura simbolică se impunea, implicit, şi în viaţa politică, unde ceremonii precum ungerea şi miruirea şi însemnele monarhice jucau un rol deosebit de important. Fără ele nu putea exista putere politică. În această societate puternic ierarhizată se disting două vârfuri supreme de putere, monarhul şi Biserica, cu mai marii ei (papă, patriarh, mitropolit etc.), ambele menite să reprezinte şi să împlinească voia lui Dumnezeu pe pământ. Suveranul era chipul lui Dumnezeu. Biserica – sălaşul Lui. Inevitabil a durat mult timp pentru ca raporturile dintre cele două să fie definite şi reglementate, fără a se ajunge, niciunde, la o formulă absolută cu care toată lumea să fie împăcată. Pentru Bizanţ a fost definit cezaropapismul, ori modelul „simfoniei” ca modalitate de colaborare a celor două instituţii şi de limpezire a caracterului sacru al puterii împăratului. Pentru Europa occidentală disputa celor două puteri a fost mai dramatică, iar problema sacralităţii regelui a fost mai aprig formulată şi dezbătută. Fără a se ajunge la un compromis şi fără să se ştirbească nimic din credinţa populară a puterii divine a monarhului. Despre instituţia medievală a Bisericii şi a domniei din Ţara Românească s-au scris mii de pagini. Problema raporturilor dintre cele două şi a imaginii reflectate de acestea în mentalitatea omului medieval, abia în ultimele decenii se bucură de o mai mare atenţie. La nivel oficial, funcţionează modelul de guvernare al „simfoniei” bizantine, sau cel al veşnicului conflict dintre cele „două spade”? Cel mai probabil că lumea românească a găsit calea de a adapta diferitele aspecte ale acestor modele la realităţile locale. Dar cum se reflectau ele în mentalul oamenilor de rând? Credeau ei cu adevărat că domnul era „unsul lui Dumnezeu” şi reprezentantul Său pe pământ? Ca istorici, datoria noastră trebuie să depăşească simpla activitate de analiză a evenimentelor, a traseelor limpezi ale cronologiei sau a influenţelor stilistice din artă. În eforturile noastre de a înţelege şi reconstrui experienţele societăţii româneşti din perioada medievală, definirea relaţiei dintre uman şi divin este deosebit de semnificativă, cu atât mai mult cu cât aceste atitudini reflectă adesea realităţi sociale pământeşti. Şi inversul ecuaţiei este la fel de valabil. Modul de gândire, eminamente religios, al societăţii medievale, poate fi punctul de plecare al analizei raporturilor dintre vârful puterii laice şi cel al puterii ecleziastice. Ramona Neacșa Lupu
Cărți,multe cărți.
