În 13 iunie 2016, tot în exclusivitate, tot în ziarul „Adevărul“, am publicat și dosarul de la Securitate al lui Miron Cozma. În cazul lui, CNSAS deja se pronunțase. Verdictul era la fel ca la Munteanu. Cozma nu a colaborat în sensul legii cu Securitatea, adică nu a făcut poliție politică, dar a scris și semnat angajamentul prin care a devenit sursa „Paul“ și a dat note informative despre mineri, colegi de-ai lui. Spre deosebire de „Mesia“ de la Universitate, „Luceafărul huilei“ nu a primit, însă, bani pentru informațiile cu care i-a ajutat pe securiști. Deși demersul meu jurnalistic a fost identic cu cel pe care l-am urmat în cazul lui Marian Munteanu, după publicarea dosarului lui Miron Cozma, reacțiile au fost, în mare parte, pozitive. Și de data asta am primit sute de mesaje, însă cele mai multe erau laudative. În baza unor informații similare, am realizat că mulți dintre cei care au citit ceea ce am scris reacționau emoțional. Din start, Munteanu, „băiatul bun de la Universitate“, „nu avea cum să fie sursa Securității“. Însă Cozma avea cum, se știa doar deja că a fost „băiatul rău“ din timpul Mineriadelor. Cam acesta era raționamentul în multe dintre mesajele primite de mine. Din august și până în octombrie 2016, perioadă în care am scris această carte, având la bază și o amplă cercetare făcută în arhivele CNSAS, m-am gândit de foarte multe ori la cât de emoțional ne judecăm propria istorie. Cât de simplu e să credem sau să nu credem ceva. Nu contează, de multe ori, ce date avem în fața noastră, nu contează nici că putem verifa informațiile. Contează doar ceea ce simțim. Atât. Istoria e foarte crudă. de multe ori, ne doboară. Ne dă peste cap credințe, idealuri. Unii alegem, mai bine, să nu o știm. Dar asta nu înseamnă că ea nu mai există. Există, chiar și foarte dureroasă, așa cum ni se pare că este câteodată. Ramona Ursu
Cărți,multe cărți.
