Editie bilingva romano-engleza În poezia lui Daniel D. Marin, ca în teoriile lui Max Planck, se întâmplă, firesc de dual, nefirescul, “într-o conjunctură astrală favorabilă”, graţie căreia sensul comun se zdrobeşte şi lasă sânge pe zidurile “poate” şi “probabil”, marcând semantic locul, ca spaţiu al jocului observat. Daniel D. Marin scrie pe foi negre cu zaruri din lemn de brad. Fără niciun punct de granitză. O poezie a utopiilor minimaliste dar subversive, între dilemele lui Claudiu Komartin şi luciditatea lui Dan Coman, evitând strigătele de lebădă neagră ale lui Marin Mălaicu-Hondrari. Cum a spus şi André Breton în Manifestul suprarealismului: “Totul este aproape. Până şi cele mai catastrofale condiţii sunt, la urma urmei, excelente. Scândurile vor fi întotdeauna albe sau negre. Noi tot nu vom dormi niciodată.” Daniel D. Marin scrie cu o gumă cuantică peste fapte şi urmări leneşe, în timp ce în umbră efecte fotoelectrice permit un lan(tz) de zâmbete şi răcnete enigmatice. O poezie pe muzică de bach-björk, clasică şi suprarealist de romantică, lungă şi umedă, fără să alunece în alcool şi sex. Fără şuvoaie lirice, fără gesticulaţii pompoase, fără paradă, frondă, fast, departe de imperative şi invective, o poezie a griului pur şi simplu roz, un absolut dramatic fără precedent. (Rodica Draghincescu) În trupurile care nu ne vin niciodată bine, scrise de-a lungul a zece ani, descoperim versuri puse într-o matrice a însăși existenței poetului. (Christian W. Schenk)
Cărți,multe cărți.
