Literar, cartea mea cea mai importantă, cea care poate să mă salveze de la uitare este Toamna patriarhului... A fost romanul care m-a făcut cel mai fericit scriindu-l, căci este cel pe care am vrut dintotdeauna să-l scriu şi, în acelaşi timp, cel în care mi-am împărtăşit plenar propriile experienţe şi confesiuni... Într-adevăr, este un roman-mărturie, o autobiografie încifrată... Dacă ar fi să-l definesc prin doar câteva cuvinte, l-aş defini ca pe un poem despre singurătatea puterii... Tema puterii a reprezentat o constantă a literaturii latinoamericane de la începuturile ei, de înţeles fiindcă dictatorul este unicul personaj mitologic zămislit de America Latină... Am scris Toamna patriarhului aşa cum se scriu versurile, cuvânt cu cuvânt... Structura sa este în spirală, ceea ce permite ca timpul să se comprime şi să se depene simultan mai multe fire narative... Monologul multiplicat la nesfârşit face posibilă intervenţia a nenumărate voci neidentificate, aşa cum se petrec lucrurile în realitate... Dintre toate cărţile mele, este cea mai experimentală şi cea care mă interesează în cel mai înalt grad ca aventură politică...
Cărți,multe cărți.
