La sfârșitul secolului al IV-lea, într-o capitală de provincie a Imperiului Bizantin, se petrece un eveniment ce prevestește nenorociri: într-un gest de sfidare, statuile familiei imperiale sunt puse la pământ. Crima de lezmajestate este evidentă, și multe orașe ale Imperiului fuseseră pedepsite pentru fapte mai puțin îndrăznețe. Orașul este cuprins de panică, în așteptarea pedepsei imperiale. Mulți își părăsesc locuințele; conducerea politică a cetății este aruncată în închisoare. Odinioară plin de viață, orașul se pustiește; unii se refugiază în biserică. Acolo, un tânăr preot cu numele Ioan va ține 21 de predici, menite să redea comunității creștine speranța. Speranța salvării cetății, dar și speranța izbăvirii religioase. Omiliile vor strânge un public impresionant: episoadele din viață cotidiană a Antiohiei sunt dublate de secvențe parenetice, de îmbărbătare. Și totuși, va fi salvată Antiohia? „Când cei trimiși de împărat pentru examinarea celor întâmplate au instituit acel tribunal înfricoșător și i-au chemat pe toți să dea socoteală de faptele îndrăznite, și toți se așteptau la diferite feluri de moarte, atunci monahii, cei ce locuiesc crestele munților, și-au arătat filosofia lor. Deși stăteau închiși de ani mulți în colibele lor, și deși nimeni nu i-a îndemnat, nimeni nu i-a sfătuit, când au văzut un nor atât de mare înconjurând orașul, și-au părăsit corturile și peșterile și au curs din toate părțile ca niște trimiși care veneau din cer. Și puteai să vezi atunci orașul semănând cu cerul, peste tot arătându-se acei sfinți, consolându-i doar prin înfățișarea lor pe cei îndurerați și conducându-i spre tot disprețul față de nenorocire. Căci cine, văzându-i pe aceia, n-ar fi luat în derâdere moartea? Cine n-ar fi nesocotit viața?”
Cărți,multe cărți.
