Flacăra

Cu puţin înainte de a străluci Flacăra…   „Cel mai sfânt text pe care l-am scris până acum în viaţa mea este cartea pe care o ţii în mână! Este despre un om luminos pe care aici, în carte, din motivele pe care le voi descrie mai jos, îl voi numi „Părintele”. Vei înţelege şi tu uşor sfinţenia acestei cărţi, când vei începe să citeşti primele rânduri. Vei vedea că lecturarea ei te va duce în altă parte, vei simţi şi tu în inimă un foc ceresc. În unele locuri vei simţi că pieptul ţi se înfioară fără motiv, şi sunt absolut sigur că vei trăi foarte des asemenea sentimente deosebite şi experienţe inedite, emoţionante, sfinte şi dumnezeieşti. Alteori vei simţi că din ochi îţi curg lacrimi. Lacrimi de cucernicie, de emoţie, de sensibilitate, de blândeţe şi de atingere dumnezeiască. Dumnezeu te va atinge prin această carte. Dacă aş fi vorbit despre viaţa mea, ai fi putut spune că sunt incredibil de narcisist şi egoist că mă exprim aşa. Însă vorbesc cu atâta îndrăzneală tocmai fiindcă această carte nu mă descrie pe mine, ci pe un om al lui Dumnezeu, un sfânt, care sigur este înmiresmat cu Hristos şi răspândeşte lumina şi Flacăra Lui! Fie că crezi în Dumnezeu, fie că nu, sunt sigur că ceva în tine se va mişca şi vei simţi vibraţiile unei alte ordini a lucrurilor şi a unei intensităţi neobişnuite a trăirilor. Vei vedea că multe din cele ce vei citi se vor coordona cu unele aspecte care există deja în tine, dar care de multă vreme erau tăcute, neclare şi pe care nici nu ştiai că le deţii. Va reînvia dorința de spiritualitate, viaţa interioară şi sfinţenia care te împodobesc cu siguranţă şi pe tine ca o moştenire nepreţuită şi zestre personală de la Dumnezeu. Omul pe care îl descriu este cel mai rar şi mai neobişnuit om pe care l-am cunoscut până acum – şi am trăit destul – în viaţa mea, în spaţiul religios bisericesc. E ca Sfântul Porfirie, ca Sfântul Iacov din Evia, ca Sfântul Paisie. Harismatic. Cu multe harisme. Aşa l-am cunoscut eu. Vei vedea şi tu citind nenumăratele întâmplări pe care le expun în paginile de mai jos. Are harisma înainte-vederii. Adică vede dincolo de suprafaţă, în adâncime. Vede dincolo de trup, vede sufletul. Vede ceea ce se ascunde în spatele celor pe care le spui. Vede dincolo de ceea ce este evident, taina. Vede ceea ce tu nu poţi vedea sau spune uşor nici măcar ţie însuţi. Harisma înainte-vederii. Adică încă de acum, dinainte, îţi va spune ce se va întâmpla în viaţa ta mai târziu, în viitor. Ceea ce vei trăi după luni, ani sau chiar decenii. La locul de muncă, în relaţiile tale, acasă, în privința caracterului tău etc. Harisma mângâierii. Ştie să-ţi îndrepte sufletul, să-ţi dea bucurie, să sufle şi să-ţi împrăştie norii tristeţii şi ai depresiei. Harisma vindecării. Nu sunt puţini oamenii care au văzut mari schimbări în viaţa lor, în problemele de sănătate, prin rugăciunea acestui om al lui Dumnezeu. Harisma cuvântului şi a poeziei. Când este între oamenii lângă care se simte confortabil, lângă fiii lui duhovniceşti, într-un anturaj sau vizită, vorbeşte atât de fermecător, cu exemple, întâmplări, amintiri, trăiri, încât simţi că sufletul îţi devine un adevărat fruct dulce, plin de linişte odihnitoare. De multe ori îmi spunea versuri pe care le compunea singur, sub inspiraţia clipei, într-o atmosferă de rugăciune şi iubire. „Dacă rămâi nevăzut, pe Dumnezeu L-ai văzut”, „În rugăciune nu ceri, doar implori”, „Să nu spunem «de ce». «De ce»-ul devine pisică şi sufletul ţi-l mănâncă”. Are şi harisma de a simplifica şi descurca lucrurile complicate atunci când te încearcă o durere de cap incredibilă din cauza celor cu care eşti împovărat şi toate par o încurcătură de nerezolvat şi te afli într-un cumplit impas, neclaritate, confuzie sau panică. Poate să asculte o problemă încurcată şi să găsească o soluţie simplă, insuflată desigur de Dumnezeu. Din înălţime toate devin mai clare, deoarece sunt văzute în ansamblul lor, iar adeseori mai mici şi mai neînsemnate. Şi astfel, prin sfaturile simple ale Părintelui pentru problema ta complexă, pleacă de la tine frica zadarnică şi panica ce te înăbuşă. Părintele are şi harisma empatiei. Simte întocmai cum te simţi tu, se pune în locul tău, înţelege tensiunea, stresul, fricile tale, şi vorbeşte direct, pătrunzător, vindecător. Şi când eşti lângă el, şi când eşti departe de el. Nu de puţine ori mi-a telefonat când aveam un necaz personal, pe care nu-l spusesem nimănui, şi – ca şi când n-ar fi ştiut nimic! – îmi zicea doar: „Ţi-am telefonat să-ţi spun să nu te necăjeşti, fiindcă Domnul te iubeşte şi este lângă tine atunci când eşti singur, ca să-ţi îndulcească singurătatea”. Îmi amintesc şi de o doamnă bogată, frumoasă şi cochetă, care s-a dus pentru prima dată să-l vadă, zâmbitoare şi strălucind de eleganţă şi măreţie. Iar Părintele, când a văzut-o, i-a spus imediat: „De ce atâta singurătate?”. Iar doamna aceea a început să plângă cu suspine. De asemenea are harisma rugăciunii! A unei rugăciuni neîncetate, fierbinţi şi puternice. Vorbim de contactul cu Dumnezeu, nu de ceva superficial sau formal. De o inimă rănită de dragostea dumnezeiască, o inimă care spune „Iisuse al meu” şi care simte bucuria simţită de o pereche de îndrăgostiţi. Ca şi când L-ar avea pe Iisus acolo lângă el, la fel cum eu te văd şi cum tu mă vezi. O relaţie vie, o atingere, ceva care-i arde inima şi o face „ca untul topit”. Rugăciunea Părintelui nu e ceva formal, ci este unire cu Iisus. Le face pe toate cele tipice, dar nu pentru a rămâne la ele, ci pentru a atinge esenţa care se află în spatele formei, persoana atrăgătoare a lui Iisus. Nu ştiu dacă înţelegi ce spun. Însă sigur vei înţelege mai multe citind întâmplările din carte. Şi am lăsat-o la urmă pe cea mai mare, harisma iubirii! Cea mai dumnezeiască însuşire care trimite la însăşi identitatea lui Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu este iubire, iar iubirea rămâne în veci atunci când toate celelalte se vor fi şters ca nişte lucruri nefolositoare. Cu siguranţă acest om are şi alte harisme, multe altele, ca un izvor care curge neîncetat şi din când în când te surprinde cu ceva nou, cu un nou gust şi o nouă nuanţă a măreţiei dumnezeieşti. Toate aceste texte au fost scrise în decursul câtorva ani. Am început în iulie 1997, când l-am cunoscut pe Părinte, când am mers şi l-am întâlnit pentru prima oară la mănăstirea lui şi am avut primul contact cu el. L-am văzut pentru prima dată, am suferit un şoc, m-am întors acasă ameţit, simţeam cum inima îmi ardea, cum picura în mine o dulceaţă incredibilă, şi am spus: „Nu se poate! Aici se întâmplă ceva! Trebuie negreşit să exprim tot ceea ce simt acum. Trebuie să le spun undeva, să le scot din mine, să le împărtăşesc, să le întipăresc undeva. Nu se poate ca acestea să rămână doar în mine, fiindcă simt că sufletul meu va exploda, se va topi”. Am ieşit alergând în centru, în Halandri unde stăteam, am intrat într-o librărie şi am cumpărat un caiet frumos, îmbrăcat în piele, cu foi albe. Şi am început să scriu. De mână. Am făcut-o doar pentru mine. N-am avut în minte nici edituri, nici cărţi, nici altceva. Trăiam în beţia mea şi voiam să exteriorizez toată această stare care mă copleşea. Să nu se evaporeze în zadar. De altfel nu ştiam unde mă vor duce toate acestea, nici unde va conduce relaţia mea cu el şi cât va dura. Nu ştiam dacă aşa va fi mereu, dacă fiecare întâlnire a noastră îmi va aprinde în inimă această flacără care mă va topi lăuntric de căldură, dulceaţă, pace, bucurie, explozie şi extaz dumnezeiesc. Nu ştiam nimic. Doar un singur lucru: că pe acest om atât de special şi rar sigur îl voi revedea iarăşi şi iarăşi, de multe ori.” AUTORUL