O „istorie a mistificării”Puţini termeni cunosc atâtea definiţii de cele mai multe ori cu multiple semnificaţii (polisemice), adesea contradictorii şi ambigui: de la falsificare, deformare, escamotare, denaturare a adevărului în mod intenţionat, prezentându-l ca veritabil, într-o lumină seducătoare, dar falsă, la răstălmăcire, alterare, siluire („Dicţionarul explicativ al limbii române”).Etimologia termenului, pus în circulaţie în perioada 1805-1815, provine din limba franceză, o combinaţie între „mystique” şi „mystère”.În limbajul de specialitate a fost introdus de Kenneth Burke care atrage atenţia că el se poate referi la domenii din cele mai variate: viaţa socială, propagandă, învăţământ.Un alt teoretician al problemei, Hugh Duncan, consideră că activităţile de mistificare pot fi ţinute sub control doar într-o societate în care este asigurată circulaţia liberă a ideilor.Şi Titu Maiorescu atrăgea atenţia asupra „încercărilor de mistificare îndreptate în contra opiniei publice”.Cel mai adesea activităţile de mistificare sunt puse în legătură cu cele de propagandă.La fel, şi termenul opus, acela de demistificare, care ne va preocupa în mod special în această lucrare, are numeroase înţelesuri, unele de asemenea contradictorii: desacralizare, demitizare.Dincolo de discuţiile terminologie şi teoretice se poate demonstra că asemenea activităţi s-au manifestat în diferite forme de-a lungul celor mai multe perioade, ceea ce dă posibilitatea alcătuirii unei „istorii a mistificării” atât în viaţa politică, socială, cât şi în cea culturală, ştiinţifică.Amploarea pe care a cunoscut-o acest fenomen în domeniul activităţilor informative face să se poată afirma că în interiorul acestora a avut loc cu adevărat „Marea mistificare”.Alexandru Popescu
Cărți,multe cărți.
