Sunt situaţii în care pacea se câştigă mai greu decât războiul. Este ceea ce ne arată istoricul Şerban Pavelescu, analizând „păcile României Mari”. Statutul României la Conferinţa de Pace era ambiguu, deoarece pacea separată de la Buftea cu Puterile Centrale risca să o scoată din rândul statelor combatante, grupate în Antanta. Abilitatea oamenilor politici români s-a dovedit hotărâtoare. Ei au susţinut statutul de co-beligerant al României, alternând flexibilitatea cu intransigenţa. Contribuţia lor în câştigarea păcii, de fapt a păcilor cu Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia a egalat-o pe cea a conducătorilor militari care au câştigat marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Pe vremea când aparatul fotografic era greu de manevrat, pictorii erau cei care realizau imaginile din război. Carol Popp de Szathmári şi Nicolae Grigorescu au imortalizat în lucrările lor Războiul de Independenţă din 1877. Acestea celebrau eroismul şi faptele de glorie ale „ostaşilor noştri”, cum îi numea Alecsandri. Marele tablou al lui Grigorescu, „Atacul de la Smârdan”, a rămas emblematic pentru această manieră de celebrare a vitejiei colective. Lucrările sumbre, impregnate de tristeţe erau doar acelea care îi reprezentau pe prizonierii turci. Nu la fel a fost reprezentat în pictură Primul Război Mondial. Condiţiile sordide de pe front, tragedia retragerii au fost subiecte predilecte. Tonitza, ca şi Topârceanu, a căzut prizonier la Turtucaia şi a petrecut doi ani într-un lagăr din sudul Bulgariei. Acolo, după o primă perioadă de depresie, a început să scrie o revistă, cu texte şi ilustraţii realizate de el însuşi. Cele câteva numere, realizate de mână, au apărut, evident, în câte un singur exemplar. Hazul de necaz era omniprezent, astfel încât revista ridica moralul prizonierilor. După război, desenele realizate „după natură” au ilustrat cartea lui G. Millian-Maximin, În mâinile dusmanului. Însemnările unui prizonier. Datorăm Emiliei Cernăianu această cercetare interesantă de Istoria Artei. Unii intelectuali de marcă din secolul al XIX-lea i-au privit cu mefienţă pe străinii stabiliţi la noi, în pofida faptului că nu veneau din lumea a treia, ba chiar din ţări dezvoltate, ca Anglia şi Franţa. Mulţi dintre aceşti aşa-zişi venetici s-au integrat admirabil şi au dat dovadă de un înalt patriotism. Imaginea României Revoluţionare a fost englezoaica Mary Grant, soţia lui C.A. Rosetti şi sora celui care a construit podul Grant. Ea a fost înfăţişată de pictorul austriac Rosenthal în costum popular românesc, înconjurată de simboluri elocvente. Familia princiară Cantacuzino a venit în ţară odată cu fanarioţii. Domnitorul Şerban Cantacuzino a rămas în istorie pentru editarea Bibliei din 1688, monument al culturii române. Din aceeaşi familie a făcut parte Ioan (Ion) Cantacuzino, pe care Steluţa Boroghină ni-l prezintă ca om de ştiinţă, de cultură şi de acţiune. A dezvoltat vaccinuri care au avut un mare rol în vindecarea holerei şi tifoidei în timpul războielor balcanice şi al Primului Război Mondial. A înfiinţat Institutul de seruri şi vaccinuri, cu o istorie notabilă, care urmează, în sfârşit, să fie reînfiinţat. A menţinut în institut o atmosferă de înaltă culturalitate, i-a format pe „cantacuziniştii”, care au constituit şcoala creată şi dezvoltată de el. Fin cunoscător de artă şi colecţionar, a donat statului mare parte din obiectele sale, pentru a le face accesibile tuturor. Când a intuit vocaţia artistică a unui laborant, l-a ajutat din fonduri proprii să studieze la Paris. Astfel s-a dezvoltat marele talent al lui Dumitru Ghiaţă. Cristian Pătrăşconiu consideră, pe bună dreptate, că „istoriile mici sunt cele care dau viaţă şi un supliment semnificativ de fascinaţie pentru istoria marilor momente”. De aceea, el ne prezintă cum Reîntregirea Ţării a contribuit la formarea unei echipe naţionale de fotbal reprezentative pentru România Mare. Se spune că la fotbal toată lumea se pricepe, dar Cristian Pătrăşconiu ne oferă un demers hermeneutic care trece dincolo de simplul comentariu. Jean-Louis Chrétien a scris o carte atât de interesantă despre conceptul de fragilitate, încât două personalităţi de înaltă cultură filosofică, Michaël Fœssel şi Camille Riquier au dorit să intre cu el în dialog. Scrisul implică o disciplină care nu lasă loc divagărilor libere. De aceea, comentariul dezvoltat împreună cu autorul este util, pentru că scoate la iveală ceea ce prudenţa şi rigoarea ştiinţifică interzic paginii atent redactate. Imaginea comună a fragilităţii este sticla care se sparge atât de uşor, dar Fericitul Augustin afirmă că sunt amfore care durează mult mai mult decât omul. Vechii greci nu cunoşteau fragilitatea, ei vorbeau despre astenie, desemnând astfel lipsa de vigoare. Cultura latină şi cea creştină au dezvoltat conceptul. Interesant este faptul că fragilitatea nu are un antonim adecvat. Esteţii moderni capătă sentimentul intuitiv al fragilităţii prin contemplarea ruinelor. Nu este exclus ca un roman învingător să fi meditat melancolic pe ruinele Cartaginei, văzând în ele un presentiment al căderii Romei. Feminismul se afirmă din ce în ce mai viguros, stârnind valuri în care mulţi bărbaţi obşnuiţi să-şi afirme virilitatea riscă să se înece. Rodica Binder descifrează cu acuitate fundamentele ideologice ale mişcării #MeToo. Reconstituirea unor cariere (îndeosebi cinematografice) care au presupus cedări şi compromisuri jenante nu se mărgineşte la dezvăluiri, ci este utilizată ca armă de luptă pentru a regla conturi şi a obţine satisfacţia răzbunării. Jean-Claude Soulages, împreună cu doctoranda sa, Alexandra-Oana Irimescu, se apleacă asupra blogurilor de modă redactate de femei. Ele se situează polemic faţă de revistele de modă cu imagini somptuoase pe hârtie cretată (gen Elle), care promovau o imagine a femeii văzute din punctul de vedere al bărbatului. Blogurile feministe propun idei vestimentare adecvate celor supradimensionate sau dizgraţiate în orice alt fel. Vechiul slogan I am black and I am proud este deturnat în varianta „Sunt urâtă şi mândră de mine”. S-ar părea că în era feminismului gelozia nu şi-ar mai avea locul. Christian Kläui întreprinde o analiză fină şi minuţioasă a acestui sentiment capabil să distrugă pe cel care-l nutreşte. Etimologic, gelozia are aceeaşi rădăcină cu zelul. Dumnezeul mozaic pretinde adoraţie exclusivă, este zélos, adică zelos, dar şi gelos. Autorul trece în revistă ideile lui Freud şi Lacan, care au făcut o legătură cam hazardată între gelozie şi homosexualitate. Bărbatul este gelos pe insul pe care-l consideră dezirabil din punctul său de vedere. Exemplele considerate sunt exclusiv masculine (Othello, Pozdnîşev din Sonata Kreutzer), ceea ce lasă la o parte gelozia feminină, pe care o cunoaştem ca foarte sâcâitoare. Ferdinand Mount ne readuce în amintire schimbările de accent survenite de-a lungul timpului în preţuirea lui Goethe. Nathaniel Rich se apleacă asupra operei lui Philip Roth, recent dispărut. Mircea Coşea ne arată ce a rămas valabil din teoria lui Karl Marx, la două sute de ani de la naşterea sa. Orânduirea instaurată în numele său a inspirat nu doar teamă, dar şi un umor decapant, după cum ne arată Victor Ivanovici în delectabilul său studiu „Umorul vine de la Răsărit”. Artele ocupă o parte consistentă din acest număr. Iolanda Malamen prezintă cu empatie opera Angelei Tomaselli, ale cărei lucrări ilustrează copertele revistei. Mecanismele neuronale implicate în vizionarea filmelor sunt analizate cu acribie de Mircea Deaca. Mari regizori ca Piere Paolo Pasolini şi Chris Marker sunt readuşi în actualitate de Dacia Maraini şi, respectiv, de Olivier Mongin. Celebrul arhitect Renzo Piano îşi expune profesiunea de credinţă. Marele eveniment teatral, Festivalul Internaţional Shakespeare de la Craiova este prezentat extensiv, alături de o convorbire în exclusivitate între redacţia revistei noastre şi Christian Schuh, actor, intelectual de anvergură, director al companiei Les Arts et Mouvants. Dintre numeroasele fragmente literare, menţionăm unul singur: cel din cartea „Sfâşiere” (Le Lambeau) a lui Philippe Lançon, unul dintre puţinii supravieţuitori ai atentatul asupra redacţiei revistei Charlie Hebdo. Cultura este ţinta predilectă a violenţei opace a terorismului. Adrian Mihalache
Cărți,multe cărți.
