Ion Vinea (1895-1964) a făcut parte din lumea occidentală spre care a încercat mereu să orienteze, nu fără eforturi şi exasperare, civilizaţia şi arta din România. În a doua jumătate a anilor '20 şi în deceniul următor, a călătorit mult în Occident şi în special la Paris, unde a frecventat prieteni români precum Tristan Tzara şi Constantin Brâncuşi şi a legat prietenii literare (printre alţii, cu Scott Fitzgerald şi Aldo Palazzeschi). Pe atunci, Vinea ar fi putut subscrie, probabil, la afirmaţia lui Constantin Brâncuşi: „În artă nu există străini”. A ajuns, însă, să trăiască, după al Doilea Război Mondial, într-o lume totalitară, în care se considera că în artă nu există decât străini şi, mai rău, duşmani ideologici. Internaţionalei artistice pe care o vedea realizată şi despre care scria entuziast în 1922 i-a luat locul o aşa-zisă internaţională politică, în fapt, un lagăr, în care literatura era supusă prescripţiilor propagandistice. Prin biografie şi prin creaţie, scriitorul furnizează toate motivele pentru o nouă relectură, care să fie – cel puţin aceasta este intenţia paginilor de faţă – nu numai o restituire, ci şi o reactualizare literară. În cea mai mare parte a lor, biografia şi opera lui Ion Vinea vorbesc limbajul şi trăiesc obsesiile cititorului de astăzi. (Sanda Cordoș)
Cărți,multe cărți.
