Purtăm discuții adunate pe terase democratice privind cu dispreț și detașare la ce-a ajuns țara pe care o socoteam cîndva grădina lumii. În jocul nostru meschin mimăm nepăsarea, ca și cum menirea acestui incendiu devastator nu este decît de-a ne aprinde țigara cu emfază de la flăcările lui. Dar ceea ce văd și mă doare este realul întruchipat. Unul atît de îngrozitor, încît nu pare decît proiecția bolnavă a unui coșmar lucrat în mintea unui nebun, diminuat de impresia paradoxului nu poate fi atît de rău încît ceea ce vedem să existe cu adevărat. Salvarea logică în cu cît mai mult, cu atît mai puțin. Lumina unei singure întrebări: ce mai supraviețuiește din noi ca națiune? Nu vorbesc de una populată de eroi și oameni de caracter, suflete frumoase și meșteșugari iscusiți, poeți inspirați și demni, o imagine golită de sens și posibilă valoare de către propaganda partidului unic, ci în cadrul definiției cuminți a dicționarelor… O limbă stîlcită, o cultură pervertită, o religiozitate prefăcută, un consens pe linia delăsării și a uitării, o competiție a răului în multiplele lui concretizări. O nepăsare sinucigașă se cațără peste noi cu certitudinea eternității de dinaintea deznodămîntului după care nu mai urmează nimic.
Cărți,multe cărți.
