In dialog

Filosofii ar trebui sa se insoare? Sau, altfel spus, cautarea intelepciunii este compatibila cu viata langa o femeie? In acest sens, este celebra povata pe care i-o da Heloise iubitului ei, Abélard, filosoful medieval: "Sa te indepartezi, fie si pentru un moment, de filosofie inseamna aproape acelasi lucru cu a o abandona." Sau "Ce poate fi mai pagubos si deplorabil decat sa vezi un barbat pe care natura l-a creat pentru o lume intreaga supus unei singure femei?" Pe cativa barbati ai istoriei gandirii trupul femeii i-a lasat indiferenti: Newton, Robespierre, Kant. Intr-o carte despre viata sexuala a lui Immanuel Kant, Jean-Baptiste Botul arata ca celibatul, "departe de a fi o problema contingenta, tine de insasi esenta filosofiei." Argumentul este unul istoric: in secolul al XVII-lea Descartes, Spinoza, Pascal, Leibniz, Malebranche, Gassendi, Hobbes au ramas celibatari. In secolul al XVIII-lea nici Hume, Voltaire, Kant nu au incercat aventura conjugala. In secolul al XIX-lea s-au casatorit Hegel, Fichte, Schelling, Comte, Marx, dar nu si Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard. Botul recunoaste ca s-a incheiat o epoca in care filosoful celibatar nu era o curiozitate, dar va deveni una ca atare datorita victoriei in filosofie a starii conjugale. O istorie de peste 25 de secole in care filosofii s-au "clonat" intre ei, fara sex, "prin afiliere, agregare, prietenie." Conform acestei teze, filosofia s-a imbolnavit de moarte o data cu filosoful casatorit si a murit cand acesta a devenit profesor de filosofie.