Reflectii in sepia. Arta imaginii la Anton Holban si M. Blecher

Fiecare singur si despartiti de toata lumea”, aceasta este conditia asumata de personajele lui Holban. Daca asteptarea isi dezactiveaza intentionalitatea din lipsa de obiect, daca ascunderea pune in scena natura frustrata a strainului, singuratatea este forma non-intentionala a ascunderii. Ea circumscrie aparitia de sine in cadrul unei manifestari reduse, izoleaza prin despartire, creeaza o lume in lume. Lumea fiintei nu isi gaseste locul in fiinta lumii, deseneaza pe harta acesteia enclave uitate, insule de intuneric. In lumea lui Blecher, golul si plinul sunt variabile metafizice invers proportionale; bine asezate, racordate la dinamica interna a creatiei, ating niveluri de iradiere diferite, dar corespondente, permitand imaginii sa se scurga dintr-unul intr-altul. in aparenta, realitatea se intampla in gol, implinindu-se abia in felul in care transpare – ca imagine pozitiva – in irealitatea imediata a lumii. in procesul acestei adevarate concordia discors, geometria nuantelor creste din radacina vietii, acolo unde golul se vede din plin. Fragment din cartea "Reflectii in sepia. Arta imaginii la Anton Holban si M. Blecher" de Dorin Stefanescu "Nu se lasa analizat si explicat, luminat de altul. Se dezafirma negand: „nu pot afirma nimic. Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat se multiplica detaliile si vad mai putin clar". Este fiinta lui Nu, non-eul nevazut, ignorat, dar - mai adanc - cel care nu se vede pe sine, se ignora, nu pune pret pe propria-i imagine. Si atunci, cum poate fi el perceput daca nu tocmai drept alteritatea care altereaza, corupe cunoasterea, il infiltreaza pe nu la radacina reflectiei? „Faptul neputintei logicii" se exprima astfel printr-un sir de negatii: „nu pot sa ma explic bine", „nu sunt sigur daca reflectiile mele nu sunt pornite din ciuda sau din remuscare", „ma duc cu mine si nu ma cunosc, cu toate ca ma observ cu o grija migaloasa". Altul celuilalt iese din statica sa, se dinamizeaza, isi neaga imaginea, pe cand cel care vrea sa fie mereu altul si sa il vada pe celalalt sub chipul aceluiasi acuza neputinta gandirii, impotenta unei ratiuni care continua sa reflecteze, dar nu mai reflecta, nu vede sensul. „Luciditatea in astfel de clipe poarta numele de perversitate", tradand „imposibilitatea de a cunoaste pe oameni". Un alt nume al ei este insa nepriceputul; ceea ce initial era incordat in arcul vointei („vreau sa-i pricep pe altii") devine lumina eclipsata a neintelesului, intentie franta („E asa de greu de priceput ceva in toate acestea!"), precizia dorita („Incerc sa ma gandesc precis") transformandu-se in (pre)vedere a unei imagini voalate („vad cat de neprecis va trebui sa fiu")."