Din cronica filosofiei romanesti

Petrovici obisnuia ca, inainte de a aborda o problema in toate articulatiile ei, s-o fundamenteze mai intai logic si s-o imprejmuiasca metodologic. Cum decenii intregi a fost profesor de istorie a filosofiei - mai intai la Iasi, apoi la Bucuresti -, a trebuit sa caute si pentru aceasta disciplina temeiurile explicative care s-o justifice, s-o optimizeze si sa-i confere demnitate printre celelalte diviziuni filosofice. De ce este importanta studierea istoriei filosofiei ? Mai intai, pentru ca. Istoria filosofiei este o privire panoramata a devenirii cunoasterii umane din perspectiva universaliilor, a principiilor si a destinului uman. Ea ne indica evolutia capacitatilor intelectuale si a mintii omenesti de a se implica intr-un proces de asumare gnoseologica a lumii, a existarii ca esenta si ca totalitate si de fixare a continutului acestui proces in concepte si principii. Intr-un ultim articol publicat postum mai face o precizare:. Indemna asadar la o actualizare a doctrinelor, la evaluarea lor din perspectiva noilor achizitii ale cunoasterii si putem preciza, consultand cursul inedit de istorie a filosofiei moderne sustinut in particular cu cativa tineri bucuresteni, dupa eliberarea din temnitele comuniste, c-a ramas credincios acestei cerinte. Repliandu-se in albia filosofiei romanesti, privita in devenirea ei diacronica, lucrurile par putin diferite. Se stie ca in 1997, dupa ce Ion Ianosi a publicat O istorie a filosofiei romanesti, presa noastra culturala a gazduit ample dezbateri si pozitionari privind cuprinderea fenomenului filosofic romanesc intr-o perspectiva istorica, unii (Dan Pavel) contestind insasi posibilitatea unei asemenea infaptuiri. O filosofie romaneasca ar fi. Sigur, la vremea lui Petrovici nu se puneau asemenea probleme. Asta pentru ca nici nu se punea problema unei astfel de istorii. Timidele incercari semnate de Marin Stefanescu in 1922 (Filosofia romaneasca) sau de Al. Dima in 1922 (Aspecte si atitudini filosofice) nu certificau inca o disciplina distincta. De-abia cu Istoria filosofiei romanesti a lui Nicolae Bagdazar din 1940 se va profila mai convingator ideea unei cercetari istoriografice decomplexate a plasmuirilor filosofice. Cum se vede, Petrovici se angajase intr-un teritoriu in care putinatatea filiatiilor si antecesorilor aproape excludea dialogul, asa ca infaptuirile exegetice trebuiau arondate unui alt cadru de raportare, al interferentelor cu curentele si tendintele filosofiei mapamondice. Nu era deloc convins de existenta unor filoane si propensii autohtone care sa activeze un mod de cugetare romanesc, mai mult decit o puteau face influentele etranjere, cele germane, in special. Intr-o vreme cind Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu incercau sa identifice un sistem de determinatii speculative in chiar firea romanilor, care sa aseze in stare de gratie gindul inalt si adinc, Petrovici ramine cu privirile atintite peste gard, peste si pe deasupra modului de fiintare valah.. S-a spus despre Petrovici c-a fost printre cei dintii ce s-au aplecat asupra fenomenului filosofic romanesc, care i-au surprins zvicnirile paideutice, i-au identificat filiatiile si i-au fixat reperele evolutiei in timp. Cum multi dintre ginditorii distribuiti in paginile sale evocatoare i-au fost contemporani, s-a intersectat cu ei pe treptele Universitatii - ca profesori, colegi sau invatacei -, referintele lui Petrovici capata un fel de valoare testimoniala. De altfel, in configurarea profilelor filosofice Petrovici obisnuia sa amestece exegeza riguroasa cu observatia portretistica si de comportament, cu rememorarea unor intimplari si amintiri - uneori hazoase, alteori solemne -, ceea ce le confera o anumita savoare, o anumita plasticitate si alura colocviala. De multe ori, nota confesiva, amanuntul biografic, detaliul secvential se dilata asa de neretinut ca aproape neutralizeaza comentariul filosofic si dispunerea exegetica. Este riscul pe care Petrovici si l-a asumat deliberat.