Exista autori pe care posteritatea se obstineaza sa-i mentina intr-un con de umbra mostenit de la contemporanii lor si perpetuat din inertie. Ca unul care a avut nefericita inspiratie sa se situeze de partea proasta a baricadei si impotriva curentului dominant al vremii sale, Rivarol ilustreaza perfect aceasta situatie. Este ca si cum, incomodata de dificultatea de a-l integra intr-o formula literara stabila, istoria literara si constiinta publica prefera sa perpetueze judecatile si prejudecatile veacului care l-a produs. Mai profund si mai divers decit La Rochefoucauld (...), mai pur si mai inspirat decit Chamfort, mai stralucitor decit Vauvenargues, cum il defineste Jean Dutourd, Rivarol pare un autor mai mult citat si invocat decit citit cu adevarat. Cu reputatia lui de reactionar, hranita, de-a lungul a doua secole, de generatii succesive de intelectuali progresisti si republicani, acest spirit profund in ciuda frivolitatii afisate si programatice lasa impresia ca este iubit doar de citiva nostalgici ai Vechiului Regim, desi calificarea sa in manualele scolare drept un mare stilist al limbii franceze ar trebui sa flateze orgoliul aceleiasi intelectualitati, sensibila la tot ceea ce ar putea constitui gloria limbii franceze. Rivarol este asadar un scriitor clasic, desigur, dar parca prea ancorat in singularitatea si incapatinarea lui de a nu accepta caracterul luminos al lumii inaugurate, prin violenta si injustitie, este drept, de Revolutia Franceza.
Cărți,multe cărți.
