Iocan

21 de autori scriu despre trecut, aeroporturi, iubire, masini, despartiri, inceputuri, despre stiuca, despre pierderi si regasiri. Prospetimea, diversitatea si actualitatea separa Iocan de toate colectiile de acest gen. Nume noi din Romania si cateva nume internationale sonore strang intre copertele primului numar Iocan povestiri care promit sa readuca proza scurta pe listele de lectura si sa convinga scriitorii sa scoata textele de la sertar pentru numerele urmatoare. „Cine? Iocan, revista de proza scurta, a pornit din capul unor scriitori. Au complotat la alcatuirea ei Cristian Teodorescu, Marius Chivu si subsemnatul. Pe parcurs, Dan Plesa a gasit varianta pe hirtie, din partea editurii Vellant, iar pentru gloria mondiala s-a inhamat Anca Fronescu. Ce? Proza. Proza scurta. Cum ai spune Bond. James Bond. Sint atit de multe talente care nu au iesire la mare, adica la publicare, si care sint amenintate cu disparitia, ca te napadeste melancolia. Editurile – reticente, publicul – indiferent. Dar paginile celor care semneaza in acest prim numar, scriitori contemporani cunoscuti sau nu, va vor oferi o vie, surprinzatoare si rapida viziune a prezentului." (Florin Iaru) Fragment din volumul de proza scurta: „Capitanul Afloarei a venit la locotenent si i-a zis: „Da-mi opt soldati, dintr-astia care-au iesit bine la trageri”. Locotenentul Lesenciuc n-a stat mult pe ganduri, i-a scos pe aia opt din formatie si i-a aliniat mai incolo. „Ce ne-o pune sa facem”, m-a intrebat unul din Bihor. Am ridicat din umeri. Tot ce speram era sa nu ne trimita la munca desi, era decembrie, terminasem de cules porumbul de mult. „Misiune speciala, soldatule”, a zis locotenentul Lesenciuc dupa ce i-a lasat pe restul cu caporalii. Vorbea cu toti, dar asta era adresarea in armata, cu sinecdoca. Vreo trei zile, dupa instructie, am repetat pe platou salve de onoare cu arma goala. Trebuia sa indreptam arma la 45 de grade in acelasi timp, sa armam in acelasi timp, sa tragem in acelasi timp. De trei ori. Murise un colonel in orasul Victoria. Ploua marunt in ziua inmormantarii. Ne-am urcat intr-un microbuz obosit, cu castile de metal siroind, cu armele tinute cu teava in sus intre picioare, tacuti si palizi ca si cum ne-am fi dus undeva de unde nu ne-am mai fi intors toti. Din Fagaras in Victoria n-am facut mult. Ne-au dat jos undeva intre niste blocuri de patru etaje si ne-au aliniat iar langa batatorul de covoare. „Ultimii patru, cei mai mici de inaltime, lasati armele si mergeti sus sa luati cosciugul”, a zis Afloarei. Eram in coada plutonului. Am urcat pe jos pana la ultimul etaj, urcand treapta cu treapta scara ororii mele de morti. Cand am ajuns in fata usii apartamentului, am vazut rezemat de perete capacul cosciugului. Nu facusem trei luni de armata degeaba, macar atat deprinsesem, „sa invat sa ma descurc", sa ma fofilez aratandu-ma zelos, sa-mi dau ceva de facut ca sa nu-mi dea altii. Daca ma intreba un locotenent cine m-a pus, ziceam domnul capitan cutare, daca ma intreba un maior, ziceam ca mi-a ordonat locotenent-colonelul cutare.” ("Dupa douazeci de ani" de George Moise)