Despartirea de Bucuresti. O povestire

Cartea a primit in 2015 Premiul pentru raspandirea limbii si literelor franceze decernat de Academia Franceza. Cu Despartirea de Bucuresti, cunoscutul istoric de arta Victor Ieronim Stoichita isi face debutul stralucit in proza literara, evocand, intr-o "povestire" scrisa la persoana intai, viata din Romania deceniilor sase si sapte ale secolului trecut, lumea in care generatia naratorului anonim si-a petrecut copilaria si tineretea. Este o lume alcatuita din amintirile celor mari si din descoperirile celor mici, o lume bantuita de spaime si vorbind in soapta, care si-a pierdut rosturile dinainte si incearca sa supravietuiasca pustiului "vremurilor noi" de dupa razboi. O galerie de personaje memorabile, puse in situatii care mai de care mai graitoare, trimite totusi cu gandul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate insa, ritmate de evenimentele epocii, crampeie din viata cotidiana a unei familii prinse sub tavalugul istoriei sau din framantarile tinerilor ce-si cauta un drum in viata in acele vremi se perinda prin fata cititorului de azi, amintindu-i felul in care un timp necrutator a stiut sa franga atatea si atatea destine. Iata-i. Sunt toti aici. Sarbatoream ceva, dar nu mai stiu ce anume. Stalin murise de trei ani. Bunicul, profesor universitar, fusese eliberat din inchisoare, ca si unchiul meu, inginer si print. Poate ca nu sarbatoream de fapt nimic, numai dorinta de a trai si o anumita intoarcere la realitate, care putea sa insemne: "N-o sa mai fie niciodata ca "inainte", dar..." In august 1964, orasul s-a umplut de fantome. Erau, in majoritatea lor, barbati de o anumita varsta, uneori si femei, cu totii foarte palizi, contrastand, in acel sfarsit de vara, cu oamenii care se intorceau din vacanta. Erau tacuti, aveau privirea ratacita. Ii recunosteai dupa hainele din alte timpuri, precum si - asa mi se parea - dupa un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scapasera din puscarii, ultimii detinuti politici, eliberati prin decret ministerial, despre care se vorbea in soapta de o vreme. Multi aveau in spate cinci, zece, chiar cincisprezece ani de inchisoare. Unii nu mai stiau incotro s-o apuce, neavand habar daca membrii familiei lor mai traiau sau daca reusisera intre timp sa plece din tara. Traducere din limba franceza de Mona Antohi. Fragment din cartea "Despartirea de Bucuresti. O povestire" de Victor Ieronim Stoichita: "Intr-o zi, Clarisa s-a scuzat pentru ceea ce spusese cu putin timp in urma, dar a insistat asupra faptului ca foarte curand "toate astea o sa ia sfarsit" si ca o sa mearga sa locuiasca impreuna cu mama si tatal ei in marele palat al familiei situat pe Calea Victoriei. Urmau s-o ia cu ei pe bunica Agripina, iar noi puteam sa dispunem de apartamentul lor si sa ne jucam cu "golanii din cartier", daca asta ne facea placere, fiindca ea urma sa aiba alte sarcini si indatoriri, mult mai importante si mai nobile. Asta afara de cazul in care generalul Armatei Regale, care fugise in strainatate, n-avea sa revina cu americanii, ca sa-si recupereze apartamentul. In aceasta situatie, ea urma sa intervina pe langa tatal ei - la urma urmei, eram veri! - ca sa ne gazduiasca intr-o dependinta a palatului sau de pe Calea Victoriei. Chiar daca nu prea credeam ce-mi spunea, eram nelinistit. Daca tatal Clarisei iese din inchisoare, ma gandeam eu, asta inseamna ca bunicul o sa. se intoarca si el, si va trebui sa ne mutam la Cluj, ca sa locuim in casa impunatoare de unde fuseseram alungati si care era acum ocupata de generalul Armatei Populare. Mai mult, daca celalalt general, cel din Armata Regala, se intorcea ca sa-si recupereze apartamentul bucurestean, cum l-am fi putut convinge ca locuiseram in casa lui doar in calitate de oaspeti, si cum i-am fi explicat ca una dintre cele patru plafoniere care se aflau in colturile sufrageriei, cele cu abajur din sticla mata in forma de nufar, nu mai era la locul ei? Profitand de un moment de calm aparent (poate ca marea furtuna trecuse deja), i-am impartasit indoielile mele mamei, care m-a incurajat cu un aer serios: - N-o sa se intample nimic. Americanii n-o sa debarce, si chiar daca tatal Clarisei si bunicul o sa iasa intr-o buna zi din inchisoare (lucru pe care-l doresc din toata inima), nici unul, nici altul n-o sa-si recupereze casa. Nici generalul din Armata Regala n-o sa se intoarca, si-o sa continuam, cel putin o vreme, sa locuim in apartamentul asta. S-ar putea sa nu mai avem niciodata o casa care sa fie cu adevarat a noastra. Dar o sa ne obisnuim. Asta nu inseamna totusi ca. nu trebuie sa avem grija de lucrurile care nu ne apartin, si mai ales de cele care, in ciuda eforturilor noastre, odata sparte, nu mai pot fi recuperate."