Atunci când citești manuscrise pentru un concurs literar, oricare ar fi acesta, ești într-o situație stranie: te întâlnești cu imagini, cuvinte, care devin versuri, poeme, uneori chiar un proiect, din care lipsește ceva. Să zicem vârful Marii Piramide. Mai puțin parabolic, un nume pe care să-l decretezi fotografie într-o carte de identitate. La Alexandra Pâzgu, această carte de identitate e una perfect valabilă; pe post de filigran care împiedică falsificarea avem selfie și anxietate. Avem performance trist. Un posibil manifest de generație, încriptat în cuvintele de mai sus. Sau un strigăt de spaimă – sau angoasă de-a dreptul. Poezia unui mod de viață, parțial ales, parțial impus. A unei lipse de orizont, mai întâi la nivel practic, apoi la nivel intelectual. Cauză și efect întreținându-se reciproc. A unei rupturi fizice cu trecutul, parțial compensată prin memorie. (Cuvântul cel mai potrivit pentru aceasta nu e nostalgie, ci ceva similar vibrației cutiei de rezonanță după ce coarda a încetat să vibreze și sunetul s-a păstrat doar în memorie.) O schiță de biografie. Intenționat incompletă. Intenționat schematică. O existență și o poezie conduse de apropiere și respingere, de coborâre și urcare, asumată total, în sensul unui zen trăit, nu doar livresc, nu doar intelectual. Un yo-yo.
Cărți,multe cărți.
