Calitatea volumului Traxx al Elenei Boldor vine din dezinvoltura surprinzătoare a vocii construite în contrast cu episoadele emoționale pe care le reproduce. O voce pragmatică vorbind despre nesiguranță. O voce consistentă exprimîndu-se despre instabilitate. E un contrast care pune distanța necesară între discurs și trăire și care ridică nivelul tensiunii exact atît cît trebuie. Micile scene sentimentale sunt rezolvate (expediate) psihologic prin finaluri caustice, concluzive, în esență niște tweeturi pline de farmec care distorsionează pînă la bagatelizare realitatea afectivă și care funcționează ca niște tehnici de autoapărare. Provocarea volumului e să distingi ce se află dincolo de învelișul lor protector, în profunzime. Ascunse-n inima opacă pe care o tot atingem când dăm și verificăm like-uri, sunt multe inimi-triggere de la care ne bălăngănim anxioși sau flatați, singuratici sau simțindu-ne buricul pământului. Cu inimile astea jonglează Elena, și le împunge neobosit cu umor eliberator și sentințe definitorii pentru modurile tot mai contradictorii în care ne raportăm la apropiere, extaz și frica-spirală de decizii, consecințe, finalitate.
Cărți,multe cărți.
