”Poezia lui Ștefan I. Sorescu este expresia unei trăiri sincere. Simțirea sa nu este umbrită de canoanele liricii culte, deseori voit estetizate. Ea se menține în sfera unui univers rustic, în care peisajul, victimă și el a războiului distrugător, cu brațe apocaliptice, se unește încă o dată cu cel ce îl iubește, îl cântă și îl apără. Originalitatea? Ea există! Este una de adâncime, nu de suprafață. Sub fiecare înveliș, cutat la nivelul unei tehnici poetice, îl întâlnim mereu pe poet: sincer, situat permanent în planul fixării esențelor, fără pregătirea și timpul necesar stilizării. Frumosul în conștiința sa artistică refuză dăltuirile moderne, uneori atât de neprielnice. În cadrul structurilor sale narative întâlnim o inedită succesiune a tablourilor, reliefate prin imagini vizuale, auditive și motorii. Dacă le-am privi din unghiul esteticii moderne, culte, ceea ce nu-i corect, i-am reproșa poetului o prea mare doză de sinceritate! Dar ar fi o injustiție în spațiul delimitării valorilor! Poetul și-a scris poemele cu arma în mână, în pauze scurte, în momente de refacere, alteori, după încheierea marilor evenimente, când emoțiile erau încă vii. Pe de altă parte, lirismul este nuanțat, este propriu fiecărei structuri.” (George Sorescu)
Cărți,multe cărți.
