Scriitorul lunii noiembrie 2017, în cadrul proiectului „Scriitorul anului 2017” al Uniunii Scriitorilor din România O scrisoare cu un mesaj pe cât de surprinzător, pe atât de tulburător redeschide pentru Matei Visarion traumele trecutului. Un pelerinaj în sine însuşi – în care victimele şi călăii, nesăbuinţa şi înţelepciunea, misterul şi confesiunea, nostalgiile şi speranţele se amestecă într-o succesiune de întâmplări care ţine atenţia cititorului trează până la ultima pagină – sugerează că rănile, dacă nu se redeschid, nu se pot cu adevărat vindeca. Amploarea acţiunii şi varietatea personajelor, acoperind întreaga perioadă a României postbelice, fac ca fiecare cititor să se regăsească, într-un fel sau altul, printre personajele cărţii, prin situaţiile în care ele sunt puse să acţioneze ori prin constatările lor, pe rând amare şi hazlii. Romanul aduce, prin forţa de expresie a literaturii, o completare necesară istoriei ambigue, controversate şi, în orice caz, nepovestite până la capăt a comunismului şi postcomunismului românesc. Această poveste adevărată despre copiii războiului pune în faţa eroilor cărţii opţiunea fundamentală a condiţiei umane, cea dintre uitare, răzbunare şi iertare, lăsându-l pe fiecare dintre ei să aleagă şi îndemnându-i pe cei care parcurg aceste pagini să aibă, la rândul lor, curajul propriei opţiuni.
Cărți,multe cărți.
