„Ştiinţa politică are ambiţia şi vocaţia de a guverna şi raţionaliza o serie de obiecte de reflecţie şi de investigaţie precum puterea, participarea, guvernarea ori statul. O face întotdeauna în funcţie de propriul său nucleu de raţionalitate, stabilit de judecata politică, de normele cunoaşterii ştiinţifice, precum şi de diferitele limbaje ale ştiinţei şi ale politicii înseşi. În loc să fie conştiinţa critică a democraţiei, ştiinţa politică s-a transformat treptat într-un instrument de legitimare intelectuală a tuturor actelor de dominaţie pe care regimurile politice ale prezentului le întreprind sub numele democraţiei. În chip asemănător, sociologia a devenit ştiinţa care, studiindu-le cu ajutorul unei metodologii din ce în ce mai formalizate, confirmă şi justifică toate presupoziţiile pe care se întemeiază societatea seculară, fragmentată funcţional şi divizată etic. Drept urmare, ştiinţele sociale nu-şi propun să spună adevărul în prezenţa puterii, ci se întreabă dacă au cumva de spus vreun adevăr şi dacă mai este cineva interesat să-l afle. Teologia a rămas pesemne singura nişă intelectuală în care adevărului îi este dat să se refugieze fără a-şi ascunde identitatea şi fără a-şi anunţa iminenta dispariţie. Teologia politică este una dintre tentativele procedurale ale teologiei, ştiinţă asociată genealogic adevărului, de restaurare a suveranităţii cunoaşterii şi de confruntare cu adevărul a puterilor din politică şi din societate. Atât politica, cât şi societatea zilelor noastre şi-au adăugat acelaşi prefix pentru a deveni inteligibile. Post-democraţia face pereche analitică cu societatea post-seculară. Dacă sunt văzute nu ca imanenţe supuse unei ştiinţe empirice, ci ca ficţiuni, ca operaţiuni încrucişate şi agregate ale gândirii, ţesutul social contemporan şi regimul politic ce-l pune în operă au nevoie de o hermeneutică ce nu mai poate face economie de transcendenţă. Teologia politică poate fi o asemenea hermeneutică, cu condiţia de a nu ceda ea însăşi tentaţiei imanenţei, revendicându-se de la o tradiţie creştină anume, ci îndrăznind să se raporteze reflexiv şi critic la toate.” „În societăţile democratice şi pluraliste de azi, raţiunea seculară tinde, adesea cu maximă energie şi de regulă în termeni extrem de persuasivi, să nu-şi mai reprezinte subiectul sub specia omului, a fiinţei, ci sub cea a cetăţeanului, adică a unui agent raţional care nu mai este construit şi explicat ontologic, ci în termeni etico-politici şi, la rigoare, în cheia juridică a drepturilor şi obligaţiilor. Întrebarea din titlu, au cetăţenii suflet?, îşi propune să situeze chestiunea cetăţeniei democratice pe teren teologico-politic. Teza acestei cărţi este aceea că teologia politică are atât vocaţia, cât şi instrumentele conceptuale şi metodele de analiză pentru a se comporta ca o ştiinţă socială a societăţilor post-seculare.” Daniel Barbu a studiat istoria artei, istoria, filosofia şi teologia la Bucureşti, Cluj şi Fribourg. Din 1996 este profesor de ştiinţă politică la Universitatea din Bucureşti. A fost profesor invitat la University of Pittsburgh, Pa., Institut d'Études Politiques din Bordeaux, Central European University din Budapesta şi Institut d'Études Politiques din Aix-en-Provence. A publicat douăsprezece cărţi, între care: Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Âge (1998), Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească (2001), Politica pentru barbari (2005), Die abwesende Republik (2009). Fost ministru al Culturii (2012-2013), în prezent senator.
Cărți,multe cărți.
