Stilul oarecum distant pe dinafară dar foarte însufleţit pe dinlăuntru al scrisului lui Tertulian Langa apropie până la anulare punţile dintre autor şi cititor. Textul devine parcă o fiinţă vie care-ţi vorbeşte, care te cheamă, care suferă şi se bucură alături de tine. E un text care vine dintr-o singurătate torturată, din acea singurătate stropită cu sânge şi aducătoare de chin şi moarte prin care au trecut toţi aceia ce au înfruntat diavolul comunist. În spatele fiecărei vocabule se simte chinul şi suferinţa. Ceea ce comuniştii şi siniştrii lor torţionari n-au ştiut şi nu vor înţelege niciodată este că există şi dureri mântuitoare. Iar mântuirea care l-a făcut scăpat cu viaţă din închisoare pe Tertulian Langa a fost pavăza credinţei în Dumnezeu. Acest scut n-a putut fi străpuns nici de bici, nici de bâtă, nici de privarea de apă şi mâncare. Autorul şi personajul aproape unic al acestei cărţi nu s-au îndoit nici o clipă că vor birui. Au fost întotdeauna mai liberi decât cei care erau siguri că le fură libertatea. Credinţa a fost călăuza care l-a trecut prin moarte pe Tertulian Langa şi l-a adus acasă, slăbit la trup, dar îmbogăţit la suflet. Cartea „Trecând pragul tăcerii” stă, ieşită din rând, într-un raft al bibliotecii mele. În fiecare seară trec pe lângă ea şi mă simt parcă mai uşurat pentru că această carte are un duh bun care se răspândeşte în încăpere, ca un fum subţire de tămâie. Sting becul şi parcă simt un freamăt ciudat, un foşnet amintindu-mi de Lucian Blaga şi de „..nisipul dogorât/ pe care calc-ncet, încet/ prin pustie un profet.” Radu Călin Cristea, jurnalist şi scriitor Director General al Muzeului Naţional al Literaturii Române
Cărți,multe cărți.
