Lunile octombrie şi noiembrie 1956 au însemnat momente de răscruce pentru români şi pentru est-europeni în general, zguduiţi cu toţii de izbucnirea anti-comunistă a populaţiei din Ungaria, începută cu o demonstraţie a studenţilor din Budapesta. S-a născut şi la noi, mai ales în rândul tinerilor, un val uriaş de simpatie faţă de revoluţionarii maghiari: adversităţile trecutului fuseseră date uitării, căci în acei ani aveam un duşman comun − pe sovietici şi comunismul lor imperialist. Pentru mulţi români atmosfera de solidaritate a acelor momente este probabil greu de înţeles astăzi, când politicile extremiste au creat din nou o stare de tensiune între cele două naţiuni. Ascultam înfriguraţi la radio ştirile despre evenimentele din ţara vecină – pe unde scurte, în toate limbile... În Piaţa N. Bălcescu (astăzi "Universităţii"), o mare mulţime de oameni le smulgea din mână vânzătorilor de ziare Informaţia Bucureştiului, cu ultimele ştiri de la Budapesta. La cei 18 ani ai mei trăiam cu încordare emoţia enormă a unui uragan istoric, a solidarităţii populare, stăpânit de speranţa că lucrurile nu se pot opri aici, că până la urmă dictaturile întunecate din ţările noastre se vor prăbuşi. Am sperat într-o minune încă două zile, m-am dus la manifestaţia studenţească ce nu s-a mai putut desfăşura, am scris împreună cu trei colegi manifeste care nu s-au mai putut răspândi, iar pe 6 noiembrie a urmat duşul rece al arestării, cizma aplicată brutal pe grumaz de haidamacii lui Alexandru Drăghici, ministrul Securităţii.
Cărți,multe cărți.
