La puțin timp după trecerea la cele veșnice a Monseniorului Octavian Bârlea, în 5 aprilie 2005, esteticianul și prozatorul Titu Popescu – un apropiat al Sfinției Sale încă din primul an al exilului său münchenez 1 – scria în revista Vatra din Târgu Mureș: „Personalitatea Monseniorului Octavian Bârlea a intrat demult în conștiința diasporei românești ca un simbol cu puternice și definitive iradiații semnificative. El a traversat categorii răspândite în Europa și America de români trăitori în afara granițelor țării, ducându-le mesajul cald al solidarității sufletești, sprijinind acele idealuri pentru care o viață merită a fi trăită și chiar jertfită. A dus pretutindeni mesajul unității noastre în cadrul marii familii a latinității, dar și cel al integrării noastre în țările de adopțiune […] Pe foarte mulți i-a ajutat, la modul cel mai direct. Pe mulți i-a salvat, când se părea că greutățile începutului de viață nouă pe pământ străin copleșesc și omul balansează primejdios pe marginea prăpastiei […] A fost, cu alte cuvinte, un sfânt al exilului, în accepția de marcă a valorii spiritului, tot așa cum folosise cuvântul ardeleanul Peter Neagoe despre Brâncuși.”
Cărți,multe cărți.
