„Criza cuplului și a vârstei declanșeză, în poezia Luminiței Amarie, o autoscopie tenace - amestec de luciditate, frică (până la oroarea din «inima întunericului»), tandrețe, cruzime - care confruntă bergmanienele «scene ale vieții conjugale» cu ceea ce filozoful ar numi «sens ontologic al negativității» și abisală Nichtigkeit. Oboseala, golirea interioară, epuizarea, dezvrăjirea lumii sunt mai întâi trăite nemijlocit - sunt suferite ca traume corporale și psihologice (dar într-o stilistică a brevilocvenței, a discursului suspendat, a sincopei, a parantezei, a blancului, a gesticulației minime, deci cu atât mai elocvent) -, pentru a se transforma, pe parcurs, în provocare ascetică și ritual de trecere. Unul reușit? În contextul atâtor vociferări mai degrabă ideologice decât lirice, Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins recuperează convingător cel puțin dimensiunea existențială a poeziei, dincolo de biografismul recurent. Ba chiar ne duce spre o simbolistică mai abstrusă, cu potențial de metanoia: «trec din mâna stângă în mâna dreaptă/ o piatră ce nu mai are nicio asperitate».” O. Nimigean „Luminița Amarie scrie o poezie reziduală, născută în siajul iubirii menite să pună ordine în entropia corpului, gândirii și a lumii. Uzura, rutina și neputința individului, multiplicate cu doi, sunt subiectele eului poetic mobilizat simultan, contradictoriu, de melancolia pentru lucrurile ce se pierd și de vitalitatea, «greața unui nou început». Cu un limbaj esențializat, fără efuziuni și artificii retorice, adecvat unui timp al urgenței, poemele se nasc din fluxul cotidian incert și impur, din contaminări și trădări, rezerve și distanțe, tensiuni și transgresiuni în interiorul universului domestic, un dormitor dimineața, o bucătărie sau o grădină. În același timp, incizia, sau mai curând excizia, operează la fel de precis în adâncul traumei și al memoriei, pe o linie fără contur, unde corpul singular se regăsește în cel colectiv, iar personalul devine politic: «eu vin din generația fără învingători/ (...) eu vin din generația morții dar nu spun/ nu-mi arăt scăderile vulnerabilitatea țipătul/ umblu goală printre ziduri». «Nimic nu a rămas netrăit» în Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins - spune poeta cu vocea unei generații captive în mâinile moarte ale viitorului. Dar tocmai acest imperativ poate salva ceva, mai poate crea o iubire nouă.” Simona Nastac
Cărți,multe cărți.
