Alaturi cu drumu

Preambul Cînd te naşti cu stigmatul artei pe coapsa dreaptă – „iată, lumea noastră e fascinantă”, spune comentatorul la TVR, „dar dacă nu-l desenezi, gîndul nu se vede” –, de aceea, iată poza! Ne aflăm pe la începutul anilor '80. Mircea Ciobanu, redactorul nostru la Cartea Românească, ne propune un pariu. Ia o carte, învelită în hîrtia albastră de pe birou – o carte ca „Anonimul veneţian” –, ne citeşte un paragraf, închide volumul şi ne cere să-i stabilim „sexul”, sorry, am vrut să spun „genul”. Eram în biroul acela vreo cinci poeţi şi prozatori. Toţi am spus într-un glas: „E poezie!” Atunci Mircea Ciobanu a dezbrăcat cartea şi pe copertă scria „Petre Sălcudeanu – Biblioteca din Alexandria, Roman”. Sălcudeanu era un scriitor apreciat în epocă. Dar niciun critic nu i-ar fi depistat vreodată o cît de timidă înclinaţie perversă spre poezie. El era considerat „prozator” prin excelenţă. Orice eşuare spre vreo experienţă neortodoxă era absolut exclusă. Şi totuşi, verdictul unanim, pronunţat de scriitorii participanţi la „Ghici, ghicitoarea mea!” a fost clamat în cor „poezie”. Vă veţi întreba ce m-a împins să vă povestesc în deschiderea acestui volum, probabil ultimul de „poezie” pe care-l public, această istorioară, cu siguranţă uitată de ceilalţi participanţi la dezlegarea enigmei. Ei bine, volumul de poezie alături cu drumu, pe care-l aveţi în mînă, vine în replică la pariul propus de Mircea Ciobanu, cu vreo patruzeci de ani în urmă. Cred că prin 2005, la editura Vinea a apărut cea mai controversată carte a mea, „Lebăda cu două intrări”, unii confraţi considerînd-o genială, alţii „literatură de divertisment, bună de citit în tren cînd pleci la mare”, citat aproximativ din cronica reputatului critic literar Al. Cistelecan. Cartea s-a impus atenţiei juriului pentru acordarea Premiului Uniunii Scriitorilor, dar lebăda buclucaşă a fost respinsă, fiindcă stimabilii mei confraţi n-au ştiut la ce specie s-o încadreze, „poezie” sau „proză”? Sînt un scriitor care a publicat 17 volume de poezie, 5 romane, un volum de teatru, numeroase volume de interviuri, două jurnale de călătorie şi peste 35 de traduceri din literatura germană. Toată viaţa mea a fost un dialog neîntrerupt, aproape un adevărat duel între gînd şi cuvînt, o dezbrăcare completă sau o deghizare abilă, un permanent travesti care reprezintă subiectul în toată natura lui. Cine se exprimă atît de deplin şi fără nici o intenţie de ordonare a instinctului sau verbului, cine nu-şi ascultă decît dicteul inteligent al propriei voci nu poate să scrie în cuştile confortabile, rezervate prozei, poeziei sau teatrului... nu uitaţi că i-am avut profesori pe Joyce şi pe Gellu Naum. Nu pot să scriu cînd barierele între genuri sînt lăsate. Ce să fac, sînd un scriitor care nu se simte bine decît în no man's land, unul care trăieşte în afara oricărei identităţi. De aceea scrisul meu nu are graniţe. Tot ce iese din stiloul meu pe hîrtie ia orice formă în care gîndul trece de pe un trotuar pe altul fără să ţină seama de stop. Scrisul meu rupe gardurile, trece pe sub uşi în cascade... imaginaţi-vă o viitură, cărînd cu ea voci, plăci de patefon, telefoane, sirene, sonerii, alarme, foi de cărţi nenumerotate, de-a valma – „acesta e sufletul meu, Rachel, rugaţi-vă pentru el!” Sînt un homeless, fug din orice intimitate. Aşadar mă puteţi contrazice, dar eu nu renunţ să cred că artistul nu se va putea spune pe sine total, decît fiind nesupus şi „sărind pîrleazul”, cum se spunea în copilăria mea. Probabil că lebăda a ştiut din capul locului că nu poate avea o singură intrare şi de-aceea şi-a luat lumea-n cap şi-a pornit-o pe uşa din dos, cum iese „poezia” din „proză”, alături cu drumu. Nora Iuga a profitat de ocazie pe 23 aprilie frica lui de musafiri în noaptea aia ascuns la betonieră între cufe îl căutam cu lămpașe didi încerca să mă liniștească tiberiu a profitat de ocazie s-a dus la femei realitatea mi se uită pe geam un prieten nu l-am mai văzut demult în tramvai printre necunoscuți miros de țuică dăm mîna peste un cîine întins pe bocanci și sandale între două rînduri de dinți inima ta ușoară ca o particulă de heliu în scrînciobul poeziei nu se petrece niciodată se toarce doar sub mîngîierea unei mîini fără mînă ne trimiteam scrisori mîine se duce la atelier amestecă vopselele şi se gîndeşte la monada aia prea strîmtă pentru mine trupul lui mă respinge sînt un transplant incompatibil dar e bun e îngrozitor să nu poţi învinui ce pierzi şi nici pe tine nici pe dumnezeu să nu poţi învinui nimic într-o lume a morţilor ne trimiteam scrisori sînt bine ora 16:30 mă duc la vernisajul lui doris ora 17:30 beau un vin ora 18:30 dionysos şi apollo îşi împletesc pletele seara dincolo de parapet tentaţia e maximă cînd urcă febra în caraibe