Ochii Beatricei

„Imaginați-vă că am trăi într-o lume ca o bilă mică. Asta ar însemna că spațiul este curb. Acum, să presupunem că eu aș întinde mâna înainte. Dacă sfera lumii noastre ar fi foarte mică, știți ce s-ar întâmpla? Mâna mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, într-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, având adică o curbură îndeajuns de mare, pentru a-mi scărpina ceafa ar trebui să întind mâna în față. Asta e vestea bună. Vestea proastă este că, într-o astfel de lume, în fața mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta aș fi chiar eu! Dar se mai întâmplă ceva, independent de faptul că spațiul este sferic ori nu. Ceea ce eu văd atunci când mă uit drept în față nu este o situație contemporană cu mine, ci una care s-a petrecut în trecut: mi-aș vedea, dacă spațiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineață, să zicem, nu ceafa de acum. Atunci când privim cerul înstelat de deasupra noastră, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situațiilor stelare la care ne uităm: orice privire în adâncul cerului este de fapt o privire aruncată în trecut, și anume, cu cât mai departe ne uităm în spațiu, cu atât mai la început – spre începutul timpului – pătrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui să fie originea universului. Această afirmație, corectă în cosmologia modernă, ne readuce imediat în minte descrierea făcută de Dante lumii văzute de el în ascensiunea sa. Căci Dante se îndreaptă constant spre Dumnezeu, adică spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezintă, la care sunt sigur că ar subscrie, este aceea în care Pământul este centrul unei enorme sfere pline, a cărei circumferință reprezintă chiar originea timpului și spațiului – adică Dumnezeu.“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI