Ultimul Culianu

?Aparitia lui Culianu printre noi a fost un miracol; parea ca exemplul sau ne poate face mai buni, mai profunzi, mai indrazneti, mai temeinici. Disparitia sa a fost o catastrofa; fara emulatia starnita de extraordinara sa reusita, am redevenit ce eram, si chiar mai putin decat atat. O cultura nu traieste (numai) din buchiseala, ci (mai ales) din strapungeri si iluminari. Dupa entuziasmul starnit de revelatiile lui Mircea Eliade, a urmat emotia starnita de revelatiile lui Ioan Petru Culianu. Primul ne-a aratat ca absolutul filozofiei se trage din existenta ontologiilor arhaice, iar acestora le-a redat actualitatea. Al doilea ne-a initiat in absolutul cunoasterilor revolute si viitoare, carora le-a etalat epistemologia. Amandoi s-au ocupat de religii si au cautat realul absolut in toate formele de realitate cotidiana. Amandoi au biruit lumea, ajungand mari savanti recunoscuti de toti; si amandoi au incercat sa realizeze in mod subversiv absolutul -unul cu indrazneala savantului universal, celalalt cu strafulgerarea geniului revolutionar. Descoperirile lor ar fi putut schimba din temelii o cultura. Dar dupa disparitia lor nu a urmat nimic. Strapungerile si iluminarile prilejuite de creatia lor au ramas, in tarile care le-au dat nastere, lipsite de orice consecinte. Odata ei plecati, noi am recazut in intuneric. Bajbaim, complet lipsiti de geniu.? -Horia-Roman PATAPIEVICI