Flori Bălănescu ajunge la poezie prin experiența traumatizantă a memoriei totalitarismului și a rezistenței anticomuniste. O experiență amplificată de studierea profesionistă a arhivelor și de contactul direct cu supraviețuitorii, profund asumată, avîndu-l pe Paul Goma („Nu mă dezic de Paul Goma!”) ca figură tutelară. După un asemenea traseu, diferența față de literatura societală, campată strategic în „zonele de indignare protejată”, sare în ochi din primele pagini. Străină de trendisme, coolisme, nombrilisme și insurgențe confortabile, poezia lui Flori Bălănescu, cu un registru variat și perfect stăpînit, de la minimalism ireductibil la maximalism energic și tonalități de vates, de la elegie la (auto)ironie (începînd chiar cu titlul… „troțkist”), satiră virulentă și scalpel etic, de la imagistică obscură, jungiană, și refren naiv la sentență epigrafică, recuperează finalmente miza ontologică a scrisului, refuzînd atît relativismele contemporane, cît și angajamentele noii gîndiri corecte. E o poezie incomodă pentru leneșii, pentru amnezicii de noi, dar, tocmai pentru că ne zgîndăre, ar putea deveni salutară. Pînă la urmă, tot adevărul ne va face liberi. O spune, concis și memorabil, poeta însăși: „nici o literatură nu merită atîta suferință// atîta suferință merită o literatură adevărată”. (O. Nimigean)
Cărți,multe cărți.
