De la primele texte pe care le-am citit din Emil Cioran, l-am „suspectat” pe acest „ganditor negru”, pe acest cinic fabricant de teorii despre sine si despre lume, de o adanca religiozitate. De o religiozitate deturnata literar in „negat ie” mai bine zis, am vazut indoiala „intemeietoare” in fibra fiecarui silogism. De asta, cand scriitorul cres tin Calinic Arges eanul, ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane, ne-a oferit propria interpretare a unor silogisme cioraniene, am luat acest lucru drept o incercare de lectura a operei lui Emil Cioran in cheie cres tina, o recuperare necesara pentru cultura noastra a unuia dintre cei mai important i ganditori ai secolului trecut. Fiul preotului din Sibiu, ratacit intr-o Franta atee, se intoarce astfel, cu timiditate, intre simbolurile imprimate sensibilitatii si min itii inca din copilarie. (Adrian Alui Gheorghe) Fragment din volum: “Dumnezeu intre Sfintii Sai Cred ca nimeni de pe fata pamantului n-a indraznit atat de mult in fata lui Dumnezeu, ca Cioran. Voltaire a fost un mic copil. Nietzsche poate fi un bunic neputincios al lui Cioran si am putea insirui aici alte nume de rasunet din istoria omenirii, paralizata de puzderia de idei inrobitoare. Cioran se gandea adesea la starea de sfintenie. Se pare ca aici incerca sa fie mai acasa. Cum am putea talmaci ceea ce scria in Cartea amagirilor: „Sfintii isi pierd numele numai in fata divinitatii, fiindca numai in fata ei persoana este o eroare. Cine stie daca anonimatul in Dumnezeu nu este singura prezenta..." Doar persoana anonima poate rezista in ecuatia divina, indumnezeindu-se. Cioran stia, uneori, sa aleaga apele! Dar noi?”
Cărți,multe cărți.
