Mă gândeam nu la moartea lui [M. Blecher], care a fost în sfârșit îndurătoare, ci la viață lui, care mă cutremură. Era o suferință prea mare pentru a primi o compasiune, o tandrețe. Puțîn străîn a rămas mereu băiatul asta, care, in atrocea lui durere, trăia că într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea față de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puțin, mă ținea departe, că la porțile unei închisori, in care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieși. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, că și cum le-am fi avut într-un „parloir“. Și după ce ne despărțeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea? (Mihail Sebastian)
Cărți,multe cărți.
