Scrisorile regelui Ferdinand I al României

Volumul de față, primul dintr-o serie de trei, conține îndeosebi scrisorile adresate de Prințul moștenitor al României unchiului său, Regele Carol I, dar și fraților săi, Carol („Carlo”) și Wilhelm, altor membri ai familiei regale, precum și câteva epistole sau ciorne adresate unor importante personalități politice și militare ale vremii.237 de scrisori și câteva fragmente epistolare disparate, culese cu răbdare și dăruire de istoricul Sorin Cristescu.Cele mai multe epistole sunt în limba germană, meritoriu fiind efortul editorului de a le translitera și traduce în limba română, pentru a le oferi cititorului doritor a afla amănunte despre viața personală, intimă, a celui care avea să devină Regele României Mari.Din scrisorile sale putem surprinde sensibilitatea de care dădea dovadă (frumoasele descrieri ale peisajelor pe care le întâlnește și admirația față de artă în general), precum și câteva dintre modalitățile de relaxare și de petrecere a timpului liber: călătoriile în diverse locuri din țară și străinătate, plimbările în zonele montane, vânătoarea, lectura, patinajul pe gheață, tenisul de câmp, participarea la balurile de la Palat sau ale protipendadei bucureștene, reprezentații teatrale sau jocurile de societate (biliard sau whist).Disciplina riguroasă și sentimentul datoriei au constituit preceptele după care s-a călăuzit în întreaga sa viață. În urma unei întrevederi cu Prințul moștenitor, un diplomat german nota: „Îmi lasă impresia unui om foarte simpatic, având conștiința deplină a datoriilor ce-l așteaptă și foarte preocupat de a le îndeplini cum trebuie. Îmi păru chiar foarte serios pentru un om relativ așa de tânăr”. Sorin Liviu Damean Cei care au trăit domnia regelui Ferdinand ne-au lăsat o imagine contrastantă a acelei epoci în care poporul român a trăit cele mai mari sufe­rinţe în timpul Războiului de Întregire 1916 -1919, cum nu se mai văzu­seră de pe vremea năvălirii tătarilor şi otomanilor, dar şi a celei mai măreţe realizări: crearea României Mari, aşa cum o visaseră liderii revo­luţiei de la 1848. Contrastul era pe de o parte între eroismul dovedit de soldaţii care rezistaseră eroic în faţa asaltului „centralilor“ – germanii şi austro-ungarii – în marile bătălii din vara lui 1917 şi turpi­tu­di­nea elitei politice româneşti care până cu un an înainte făcuse cele mai profitabile afaceri cu aceşti inamici care urmăreau acum lichidarea statului român. Ţinta oprobiului public, aşa cum ni se arată în celebrele memorii ale lui Constantin Argetoianu, erau liberalii, care profitau de lipsa de fermitate a regelui Ferdinand pentru a se menţine la putere. Pretinsa lipsă de calităţi de conducător a monarhului a făcut ca şi după realizarea idealului naţional România să rămână o moşie a liderului liberal Ion I. C. Brătianu, cu toate tarele politicianismului de pe vremea regelui Carol I, vorba marelui actor Constatin Tănase care într-unul din cupletele sale vorbea despre «România, mare, mare… dar tot veche !»…În final ce s-ar mai putea spune? Că într-un manual de religie mozaică există o analiză a povestirii biblice a lui Samson şi a Dalilei. Concluzia formulată acolo este că puternic nu este cel care are forţă, orice fel de forţă, ci acela care poate să-şi stăpânească sentimentele. Din acest punct de vedere regele Ferdinand a fost, într-adevăr, un om foarte puternic. Sorin Cristescu