După 1953, odată cu moartea lui Stalin, în ceea ce era atunci Uniunea Sovietică s‑a iscat dacă nu un vânt, cel puţin o adiere de libertate, manifestată, fireşte, şi în literatură. Debutând, ca poet, cu câţiva ani mai devreme faţă de acest dezgheţ ideologic, tânărul poet Evgheni Evtuşenko a fost printre primii – şi printre cei mai înzestraţi – purtători de drapel ai acestei noi libertăţi. Personalitatea lui senzuală şi lirică, avidă de viaţă, rezonantă la limbă şi la existenţă autonomă, cu o percepţie acută a cotidianului postbelic, sisific trăit de cea pe care o numeşte „skorbnaya russkaya jenscina”, adică „femeia rusă în tristeţea ei îndoliată”, submina orice ortodoxie politică. Fapt sesizat de îndată de un tineret care distingea autenticitatea sentimentului, dincolo de ideologie. Era o epocă, după spusele poetului, când ...oamenii simpli pierduseră interesul pentru poezie. Tematica oficială a elogierii lui Stalin şi a denunţării „războiului rece” a exterminat până şi lirica. Şi iată cum s‑a întâmplat că versuri de dragoste inocente au ajuns să aibă o sonoritate revoluţionară, insurgentă, răzvrătită (interviu luat de Dmitri Gordon). Mai mult decât atât, spune poetul: Poezia timpurie a generaţiei mele a fost leagănul în care a crescut „glasnostiul”.
Cărți,multe cărți.
