„Mă aflam la vila familiei noastre din Poiana Brașov. Tocmai ieșisem să plimb câinele, când, dintr-odată, blănosul meu a rupt-o la fugă spre pajiștea din fața casei. Credeam că văzuse vreo pisică și avea chef de hârjoneală, dar câinele meu lup văzuse doar o fată în fața căreia s-a oprit și cu care a început să se joace de parcă erau prieteni dintotdeauna. N-aveam chef să merg după el, știam că urma să revină singur acasă când ar fi fost sătul de hoinărit, așa cum făcea, de altfel, mereu. Doar că mai târziu, văzând că prietenul meu nu se întorsese, m-am uitat pe geam să văd dacă este tot acolo, cu fata aceea. Ar fi fost prea puțin probabil, dat fiind că trecuse mai mult de o oră de când îl lăsasem afară, iar el își avea propriul ceas, care-l făcea să ajungă acasă mult mai repede. Imaginea descoperită m-a amuțit... Mi se părea că Dumnezeu îmi așezase dinaintea ochilor cea mai senină, mai simplă și mai frumoasă poveste: fata era întinsă pe iarbă sub un pom uriaș, iar câinele meu stătea lângă ea. Dormeau amândoi de parcă erau doi îngeri. I-am privit cu o duioșie de care nu mă știam în stare, iar când m-am dezmeticit din visare, m-am gândit că fata este de prin vecini, fiindcă o mai văzusem o dată citind în același loc. Însă tot mi se părea straniu să doarmă acolo, afară, mai ales că era cam răcoare. Am fluierat de la fereastră, crezând că așa voi aduce câinele acasă, dar el, deși de obicei răspundea imediat la chemarea mea, nu se clintea. Așa că am ieșit și m-am apropiat încet și grijuliu de ei. Dormeau amândoi, fata cu capul pe o geantă dintr-un material croșetat, iar câinele meu cu botul sprijinit pe piciorul ei, parcă păzindu-i odihna.”
Cărți,multe cărți.
