„Despre evenimentele din 1989 nu mai vorbesc nici măcar cei implicați, pentru că opinia publică actuală și-a primit prea multe porții de scepticism. Mai grav e că unii dintre participanți au revizuit o întreagă condiție umană, reconfigurîndu-și, pentru totdeauna, o structură interioară mutilată, fără nici o șansă credibilă în afara tragicomicului. De aici o sumă de pacienți istorici, închiși în lagăre interioare unde mocnesc interogații nesoluționate. Bogdan Suceavă parcurge un drum invers, convins de adevărul unor momente incandescente, imposibil de lăsat în afara scrisului și istoriei. Ajuns la o maturitate creatoare și umană, el restabilește granițele interioare, culturale și sociale ale unei istorii a incertitudinilor. «Nu am dovezi. Să zicem că totul e ficțiune.» Așa începe naratorul lui Bogdan Suceavă incursiunea în tumultul a două zile reprezentative pentru revoluția bucureșteană din 1989. Cumva detașat și păstrînd la distanță posibile atacuri incomode. Iată povestea revoluției din perspectiva unui matematician în anul I de facultate, fiu de ofițer de miliție, pornit într-o aventură personală spre Universitate pentru a participa la redactarea statutului Ligii Studenților. O nebunie, se-nțelege. Nu și pentru proaspătul student călit în armată. Călit e un fel de a spune; în fapt, traumatizat, încarcerat în toxice suspendări temporale și tembelizări pe linie. Drumul acesta la Universitate se ramifică din prezentul intens, apocaliptic, al revoltelor din decembrie ’89, spre trecutul împărțit între iubiri indecise, matematică și stagiul militar. Noaptea cînd cineva a murit pentru tine este istoria unei memorii dislocate.” (Marius Miheț)
Cărți,multe cărți.
