A privi viata cu ochii lui Dumnezeu. Exorbitanta pretentie, si totusi mereu prezenta în istoria crestinismului. Parintii Bisericii, doctorii medievali, autorii spirituali din timpurile mai noi au crezut deopotriva ca prin rugaciune crestinul se apropie nu doar de vederea lui Dumnezeu, ci si de vederea cu care Dumnezeu contempla iubitor lumea sa. Teolog este cel ce se roaga, iar cel ce se roaga este teolog, noteaza monahul Evagrie (sec. IV). Nu poti vorbi despre Dumnezeu daca nu l-ai cunoscut/vazut, adauga Simeon Noul Teolog (sec. XI). Iar mai aproape de noi, Joseph Ratzinger cheama la o teologie în genunchi dându-l ca exemplu pe Hans Urs von Balthasar. Însa toate acestea par exagerate în maximalismul intentiei lor, din moment ce azi mai toti teologii practica fara rest metoda istorico-critica. Se mai poate oare vorbi despre Dumnezeu din preaplinul inimii, al unei experiente spirituale în care discretia, taina si providenta joaca rolul determinant? Aceasta mi se pare a fi miza cartii de fata.
Cărți,multe cărți.
