Către cititorii noştri La sfârşitul anilor 1990, circula o glumă: Elţîn, aflat în vizită în SUA, se întâlneşte cu Clinton, care, se ştie, îl simpatiza mult. „Spuneţi-mi, în două cuvinte, cum merg lucrurile în Rusia?”, îl întreabă Clinton. „E bine”, răspunde Elţîn. „Şi dacă aţi dezvolta puţin, să zicem în trei cuvinte?” „Nu e bine”, replică Elţîn. Într-adevăr, după căderea zidului Berlinului, Rusia a trecut printr-o perioadă pentru care cel mai blând calificativ ar fi acela de „dificilă”. Rusia era izolată şi se considera înşelată. Se răspândea zvonul că retragerea trupelor ruseşti din Germania de Est ar fi fost condiţionată de faptul ca NATO să nu se extindă spre est, ceea ce nu s-a întâmplat. Nu era, însă, decât o „ştire fabricată”, pretinsa înţelegere nu a fost decât expresia frustării. Puseurile de orgoliu rusesc explică şi reacţiile verbale nediplomatice ale ambasadorului rus la Bucureşti. Elţîn a jucat marea sa carte în timpul puciului din 1991, a câştigat partida şi a lichidat URSS-ul. Mai departe, însă, nu a ştiut încotro să se îndrepte. Şerban Pavelescu reface traseul dificil al Rusiei, marcat de poticniri şi de răbufniri. Avem de a face, după spusele autorului, cu o putere imperială fără mijloacele economice de a-și susține pretențiile, un stat dependent și acum de exporturile de materii prime și armamente, ca în deceniile Războiului Rece, adică cu „un imperialism în zdrențe”. A fi ambasador în zilele noastre nu mai corespunde clişeului clasic. Nu mai ajunge să îţi reprezinţi ţara cu distincţie, să te îmbraci elegant şi să sclipeşti la recepţii. Astăzi se impune să legi şi relaţii economice, nu doar politice, să te integrezi cu pricepere în cultura ţării în care ai fost numit. Viorel Isticioaia-Budura ne-a reprezentat ţara în China şi, ca ambasador al UE, în Japonia, el fiind un reputat specialist în problemele Orientului Îndepărtat. Spre deosebire de unii ambasadori acreditaţi la Bucureşti, care îşi arată strădania, dar şi neputinţa, de a se exprima în limba română, Viorel Isticioaia-Budura a învăţat suficient de bine limba chineză, încât să-l traducă pe Mao Dun. A făcut-o nu pentru a epata, ci pentru a pătrunde în profunzimile culturii ţării în care a activat. Memoriile lui sunt interesante şi pitoreşti, amintind de relatarea lui Petru Groza după călătoria lui în China, Prin ţara celor şase sute de milioane (aşa de puţini chinezi erau la începutulanilor 1950), dar cartea lui Petru Groza, care a fost un mare succes de librărie, era pe jumătate (probabil jumătatea cea mai bună) copy and pastedupă Jurnalul de călătorie în Chinaal lui Nicolae Milescu Spătarul, însoţitor al lui Cantemir în exil, trimis în China de către Petru I. Jaroslav Hašek a participat în cadrul legiunilor cehoslovace din timpul războiului civil din Rusia. Anca Irina Ionescu ne relatează în mod pasionant aventura acestor trupe formate din prizonieri şi dezertori din armata austro-ungară, aflaţi în Rusia, în căutarea unor ţeluri. A luat naştere o armată a unui stat care încă nu exista şi care lupta cu toţi, deseori împotriva tuturor. Povestea este presărată cu aventuri, cu tezaure furate şi apoi rătăcite, că „la război, ca la război”. Important este faptul că existenţa acestor legiuni a contribuit la recunoaşterea statului cehoslovac de către puterile occidentale. Marea Britanie, mai puţin obsedată de antinaţionalismul de strictă obedienţă morală, care a devenit ideologia dominantă în lumea evoluată, a decis ieşirea din Uniunea Europeană, pentru a reinventa globalizarea într-o formă mai potrivită dorinţei ei de a face comerţ cu naţiuni independente, nu în cadrul unui bloc comunitar. Ea îşi doreşte să redevină un actor dominant într-o piaţă extinsă, în care să-şi poată impune regulile sale etico-politice. Brexit-ul este un act atât de insolit, încât cu greu poate fi gândit, iar consecinţele sale sunt încă departe de a fi înţelese. Mircea Coşea ne oferă o abordare pragmatică, arătând cum poate o ţară guvernată în mod inteligent să evite pierderile cauzate de Brexit, ba chiar să profite de pe urma acestuia. El ne arată că trebuie să înțelegem că UE, deși este o „uniune”, a fost și va fi un instrument de realizare, sub o formă sau alta, a intereselor naționale ale membrilor săi din nucleul dur, puse în practică prin intermediul unor firme sau companii, sau chiar direct, prin presiuni politice. Cu alte cuvinte, se ajunge din nou la bani, de aceea analiza lui André Orléan ni se pare extrem de utilă. El susţine că indiferent dacă moneda este bancară sau bazată pe puterea statală, ea rămâne mereu virtuală, cu valoarea determinată doar de încrederea acordată. Lesley Chamberlain meditează cu melancolie asupra Brexit-ului, stimulată de lectura cărţii lui Rüdiger Safranski din 2003, „Câtă globalizare putem suporta?”, în care autorul apără valorile idealiste germane, atacate de valul globalizării. Acesta sugerează că „epoca globalizării nu trebuie privită ca o etapă din istoria omenirii, în care ființele umane să se perceapă în aceeași situație, fără distincții. Va exista mereu nevoia de a-ți înțelege soarta în termeni de delimitări care conceptualizează alteritatea și individualitatea”. Lesley Chamberlain este loială ţării sale, dar resimte o nelinişte faţă de tradiţiile universaliste pe care le-a interiorizat prin familiarizarea cu cultura germană. „Mă simt datoare să mă implic în viitorul ţării mele după Brexit. Naţiunea de care aparţin are o mare tradiţie a schimburilor economice, este egoistă, stăpână pe sine şi puternică. Ea îşi urmează calea utilitaristă şi materialistă, punând la pământ mai mulţi copaci ai romantismului german în drumul ei. Am învăţat din tradiţia britanică în care am fost educată să fiu mai sceptică în privinţa naturii umane. Văd personalitatea umană mai curând în felul lui David Hume, ca pe un asamblaj de experienţe, decât ca o entitate misterioasă însufleţită de scânteia divină.” Julia Kristeva a părăsit Bulgaria în tinereţe şi a avut în Franţa o carieră de mare succes ca semioticiană, psihanalistă şi autoare de cărţi de mare audienţă. Ea îşi expune ideile actuale de mare acuitate şi răspunde, de asemenea, acuzaţiilor nedrepte cum că şi-a început traiectoria în străinătate în calitate de colaboratoare a serviciilor secrete bulgare. Semiotica aplicată corpului individual şi social este şi preocuparea lui Adrian Mihalache, care arată că tentaţia virtualizării nu trebuie să depăşească ataşamentul pentru substratul organic al existenţei umane. Identitatea este legată de corporalitate şi nu poate fi modificată după bunul plac al minţii detaşate de realitate. Astfel, corpul actorului este cel care asigură interacţiunea, sinergia dintre componentele spectacolului. Georges Banu, fascinat de marionete, se întreabă de ce este atât de interesant corpul actorului care se manifestă mediat, prin marioneta pe care o manipulează. La identitate reflectează şi Rodica Binder, care se întreabă cine sunt văzuţi ca nişte culpabili din perspectiva politicii de stânga? Elitele (politice, economice, financiare), populația albă, „privilegiată”, sau, cu un termen generic, bărbatul alb sunt considerate responsabilepentru relele majore ale acestei lumi: sclavia, colonialismul, imperialismul, exploatarea, abuzurile sexuale, războaiele, discriminarea membrilor unor societăți și culturi mai puțin „civilizate”. Principiul diversității, ridicat și el la rang de doctrină, a alimentat nostalgii naționaliste pe fundalul crizei migrației. În aceste condiții, este greu de prevăzut dacă noua identitate europeană va fi mai puternică decât vechile identități naționale. Moştenirea culturală şi salvgardarea ei este problema abordată de Alexandre Eyries. El susţine că aceasta trebuie să fie mai mult decâtartă a agrementului, un element de comunicare universală ce promovează valorile progresului și ale democrației. Arta contemporană este reprezentată pe copertele noastre de lucrări ale reputatului artist parizian de origine română Christian Paraschiv. În anii 1960, atrăgea atenţia amatorilor de artă prin compoziţiile lui care utilizau drept reper oaia mioritică. A ajuns la notorietate, în context internaţional, experimentând diverse căi şi metode, dar a păstrat viu etosul de la care a pornit. Iolanda Malamen ne călăuzeşte, cu expertiză artistică şi empatie umană, pe drumurile parcurse de acest artist plastic. Avem rareori ocazia să publicăm eseuri despre muzică, probabil pentru că este un subiect despre care nu este uşor de scris într-un limbaj accesibil, care să facă subiectul interesant. Mihu Iliescu, muzicolog francez de origine română, se încumetă să propună un asemenea demers. El ne prezintă „concertul ca spectacol”, care pune în relaţie două spaţii simbolice: cel al concepţiei muzicale şi cel al interpretării vii, unică la fiecare reprezentaţie. Astfel, se aduce „la lumina zilei”, sub forma unui zumzet continuu, forfota intelectuală intensă care se desfăşoară pe ascuns, în subsolurile minţii. Eram student în anul doi când am aflat de moartea lui André Breton. Un coleg, poet la anumite ore, a scris, în amintirea lui, câteva versuri, în care deplângea „moartea ultimului nostru suprarealist”. Se înşela: a existat un suprarealism post-Breton, cel al lui Gellu Naum. Pentru el, „suprarealismul a fost un cerc, cel mai strălucitor şi mai aproape de centru dintre cercurile similare ca necesitate colectivă”. Gellu Naum l-a privit nuanţat pe Breton, ca mare personaj de lumină şi umbră al epocii noastre. I-a aplaudat teoretizările, a acceptat cu entuziasm mare parte dintre ele, dar priveşte retrospectiv toate acestea ca „dovezi ale slăbiciunii mele şi ale altora din acel timp, nu ale lui. El era aşa cum era, şi era admirabil”. Adrian Mihalache
Cărți,multe cărți.
