Jurnal de sfarsit de ciclu

Jurnalul de față poartă un titlu guénonian, ales anume de autor: Jurnal de sfârșit de ciclu, și cuprinde notații de-a lungul a trei ani și câteva zile: 1989-1990-1991 plus șase pagini din 1992, anul morții scriitorului. E un Jurnal-eseu, după modelul celui din anii 1960, Jurnalul unui „țăran de la Dunăre”, tradus și el de curând. Vintilă Horia preferă povestea notației scurte, desfășurarea gândului în volute, nu schițarea lui seacă, așa cum procedează, de pildă, Eliade. În acest sens, Jurnalele îi continuă opera eseistică și romanescă, acestea din urmă, de factură metafizic-apolinică, nefiind „epice”, „narative”, ci ritual-metafizice. În general literatura lui Vintilă Horia trimite mai degrabă la un ceremonial sacru decât la o „artă” profană, la un „meșteșug”. Jurnalul românesc debutează exact în aceeași zi (ianuarie 1989) când autorul încheiase Journal de la fin cu cycle, adică un jurnal francez întins pe doi ani de zile: 1987-1988, ce ar fi urmat să apară (dar n-a fost să fie) la o editură din Lausanne. El conține o sumă de informații importante despre geneza și destinul unor cărți (aflăm, în sfârșit, cum și unde au fost redactate Memoriile); exasperări în legătură cu soarta României, reintrată în zodia comunismului după o revoltă sângeroasă; convingeri „metapolitice” (adesea însă teribil de politizate) ale autorului; reverii și amintiri din copilărie și adolescență; reflecții despre autori, universitari, medii intelectuale și teologice din Occident; portrete ale unor exilați români; scene de familie etc. (…) O carte de șapte sute de pagini, densă, captivantă, pe alocuri răscolitoare, impune o Prefață cât mai scurtă. Voi adăuga doar faptul că a edita opera cuiva nu înseamnă a-i împărtăși convingerile politice sau religioase, a-l venera sau a-l sanctifica. Am editat acest Jurnal din respect față de memoria lui Vintilă Horia, pe care l-am cunoscut personal și pe care-l prețuiesc enorm ca romancier; dar mai ales din respect față de cultura română adevărată (minoritară, dar existentă), nu cea improvizată și provizorie de astăzi. (…) Vintilă Horia ne-a lăsat o operă întreagă, de nivel mondial, și doar pe urmele unor scriitori ca el ne putem salva de mediocritate, de provincialism, precum și de complexele aferente. Cristian Bădiliță Livadă, 7 septembrie 2017