Fragment din volumul "În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la Mine" de Chris Simion: „Plouă. În fiecare picătură e o viață. Vine de sus... COBOARĂ, Coboară, coboară... și... se izbește, se sparge, se-mprăștie, se evaporă și dispare. Fără să lase vreo urmă. Ca și când n-ar fi existat. Rămâne doar zgomotul. Zgomotul de ploaie. Uneori solemn, sublim, sacru. Alteori simplu, monoton, dar spectaculos. Niciodată banal! Niciodată indiferent! Fiecare ploaie spune ceva. Urlă ceva! Ați ascultat „Riders on the Storm"? Îl plouă Doors. Îl picură Jim Morrison. Același sunet pe care îl am în ochi, în unghii, în păr, în coapse. Valurile se plouă de stânci. Stâncile se plouă de ploaie. Ploaia se plouă de țărm. Țărmul se plouă de mine. Eu... o picătură, una dintre miile de picături, în cădere. Numai că eu când mă apropii de abis... nu urlu. Eu, când mă apropii de abis, mă nasc o altă picătură, lăsând picătura ce-am fost să radă de voi. De câte ori te-ai întâlnit cu moartea? Poate că în fiecare zi sau poate că niciodată! Și dacă te-ai întâlnit, când ți s-a părut cel mai aproape de ține? Dimineață, la prânz sau seară? Și atunci când te-ai întâlnit te mai gâdilai în tălpi? Sau îți rodeai unghiile? Moartea era așa cum ți-ai închipuit-o? Era albastră, albă sau neagră? La tine a fost roșie? Te-a dezamăgit vreun pic? Era confuză, se intimida, era brutală sau tandră? Să fie moartea tandră? Ce absurditate! Mi se ridică părul când mă gândesc! I-ai vorbit morții? I-ai zâmbit? Ai acuzat-o? Ai pălmuit-o? Ai scuipat-o sau ai călcat-o în picioare? Ai luat-o de braț sau ai sărutat-o? Dar dacă nu te-ai întâlnit până acum niciodată cu moartea, nu-ți pare rău? Nu ți se pare că-ți lipsește ceva? Ceva de care n-ai avut parte. Cred că este atât de trist să nu te întâlnești cu moartea.”
Cărți,multe cărți.
