In cautarea timpului pierdut: Timpul regasit

In "Timpul regasit" se intalnesc, se regasesc, se impletesc intre ele precum intr‑o tesatura stransa, toate personajele, toate senzatiile, toate impresiile, toate evidentele memoriei involuntare din volumele anterioare, dar pe un palier superior. „Cel care si‑a descoperit vocatia de scriitor dupa un indelungat si dureros periplu – naratorul din In cautarea timpului pierdut, a carui constiinta auctoriala se acutizeaza si se radicalizeaza in Timpul regasit – afla brusc ca opera pe care urmeaza sa o dea la lumina este purtata de un trup amenintat in fiecare clipa de nenumarate primejdii si a carui fragilitate pune totodata in pericol clipa de clipa opera. E o descoperire greu suportabila si care pune scrierea cartii Timpul regasit sub semnul unei mari urgente. Fraza gafaie, se precipita, rostogolindu‑si asociatiile inepuizabile, luandu‑se parca la intrecere nu numai cu Timpul, dar si cu moartea, prefigurata in toate acele masti grotesti si sinistre ale batranetii intalnite la acea matinee Guermantes pe urzeala careia este tesuta intreaga carte.” - Irina Mavrodin Fragment din volumul "In cautarea timpului pierdut: Timpul regasit" de Marcel Proust: „O raza oblica a soarelui care apunea imi aminti dintr-o data un timp la care nu ma mai gandisem niciodata, cand, pe cand eram foarte mic, matusa mea Leonie imbolnavindu-se, dupa cum se temea doctorul Percepied, de febra tifoida, fusesem mutat timp de o saptamana in camaruta Eulaliei, care dadea spre piata Bisericii, unde pe jos nu era decat o rogojina, iar la fereastra o perdea de percal zumzaind intruna de un soare cu care nu eram obisnuit. Si vazand cum amintirea acestei camarute a unei foste servitoare adauga dintr-o data vietii mele trecute o lunga intindere atat de diferita de rest si atat de minunata m-am gandit prin contrast la vidul de impresii pe care il adusesera in viata mea petrecerile cele mai somptuoase din palatele cele mai princiare. Singurul lucru oarecum trist din aceasta camera a Eulaliei era ca seara putea fi auzit aici suieratul trenurilor, din cauza viaductului apropiat. Dar cum stiam ca aceste sunete erau scoase de niste masini, ele nu ma speriau, asa cum ar fi putut-o face, intr-o epoca preistorica, strigatele scoase de un mamut care s-ar fi plimbat in vecinatate, cu miscari dezordonate. Astfel, ajunsesem la concluzia ca nu suntem nicidecum liberi in fata operei de arta, ca nu o facem dupa placul nostru, dar ca, ea preexistand in raport cu noi, trebuie sa o descoperim, pentru ca este necesara si totodata ascunsa, asa cum am face cu o lege a naturii. Dar aceasta descoperire pe care arta ne-ar fi putut sili sa o facem nu era oare, in fond, descoperirea a ceea ce ar fi trebuit sa fie pentru noi lucrul cel mai pretios, si care ne ramane de obicei pentru totdeauna necunoscut, viata noastra adevarata, realitatea asa cum am simtit-o care difera in asemenea masura de ceea ce credem, incat suntem cuprinsi de o asemenea fericire cand un hazard ne aduce amintirea adevarata? Eram confirmat prin insasi falsitatea artei pretins realiste care nu ar fi atat de mincinoasa daca nu am fi capatat in viata obiceiul de a conferi celor ce simtim o exprimare care difera atat de mult, si pe care dupa putin timp o luam drept realitatea insasi. Simteam ca nu trebuia sa ma incurc cu diferitele teorii literare care pentru catava vreme ma tulburasera — mai ales cele pe care critica le dezvoltase in momentul afacerii Dreyfus si pe care le reluase in timpul razboiului, si care tindeau sa-l „scoata pe artist din turnul sau de fildes", si sa trateze subiecte deloc frivole sau sentimentale, zugravind mari miscari muncitoresti si, in lipsa multimilor, sa se ocupe nu de niste personaje trandave si neinsemnate („marturisesc ca reprezentarea acestor persoane inutile imi este destul de indiferenta”, spunea Bloch), ci de nobili intelectuali sau de eroi.”