Edenul tăcerii rele

Primii misionari creștini, neștiind cum să-i definească pe sfinții extra-europeni pe care îi întâlneau, îi numeau „mistici naturali”. Împrumutând această perspectivă, putem spune cu îndreptățire că Sebastian Reichmann este un suprarealist natural. Acest „accelerator de încarnări” absoarbe vibrația unei ființe sau a unui lucru, caută, printr-o infinitate de fisuri mărunte, anumite nuanțe ale spiritului, ceea ce el numește, printr-o găselniță pe cât de barocă, pe atât de percutantă, „vise sanscrite”. Reichmann clădește din aceste vise, prin intermediul cărora inegalabilul Nerval și-a construit „a doua viață”, soclul viziunii sale poetice, locul în care spațiu-timpul se deschide și se dilată către „căile cu destinație neașteptată”. În felul său de a scrie, aproape misterios, difuz până la dispariție sau ubicuitate, discret kafkian, evocând o „grație amânată”, tensiunea își află apogeul. Zéno Bianu Sebastian Reichmann se lasă călăuzit de un simț care nu se tocește cum nu se tocește ceața, iar poezia sa își păstrează tonusul și un ton specific inconfundabil, cu toate că discursul post-suprarealist este acum impregnat într-o mai mare măsură de biografic și de o privire scrutătoare asupra realului. La o jumătate de secol de la Acceptarea inițială, volum care a marcat un punct de cotitură, lămurindu-i opțiunile destinale, Reichmann se afirmă în Edenul tăcerii rele ca un poet bilingv al cărui balans lucid între două limbi și culturi a condus la sintetizarea unui limbaj cu mănoase obscurități, imagerie enigmatică și momente în care secvențializează cu ochii parcă întredeschiși absolutul fragil al unei lumi ce pare astfel a-și redobândi partea de grație. Claudiu Komartin