La nivelul referenţial de ansamblu, cel social şi politic, romanul Anei Ludușan instituie un schizoidism comportamental aproape tragic, prezentând personaje scindate între o valoare pe care ele o resimt ca fiind „absolută” – profesionalismul, vocaţia în cazul Stelei, al tatălui ei şi al câtorva oameni întâlniţi pe parcurs – şi circumstanţele socio-politice româneşti, inevitabil relativizante, indiferent de sistem, care tind s-o erodeze. Fiind un roman intelectualizant, cu trimiteri livreşti atent selectate, până pe un palier unde se întâlnesc Orwell, Bulgakov şi Milan Kundera, poate că n-ar fi exagerat dacă am duce ecuaţia mai departe, sugerând faptul că Fata din copaci vorbeşte, de fapt, despre lipsa de şansă a valorii absolute în contextul unor circumstanţializări inevitabil relativiste. Construit pe logica proiecţiilor autobiografice semi-ficţionalizate, Ana Ludușan propune un personaj aflat în contrapondere pragmatică, eficientizată profesional, cu cei doi idealişti din alt roman al ei, intitulat Proștii. Tehnica romanescă se mulează perfect pe intenţia semantică, manuscrisul fiind conceput, în chip mărturisit, ca un roman spart, „fractalic”, care nu evoluează liniar, ci se compune din retroproiecţii şi notaţii convergente, sosite în gândurile protagonistei şi ale naratoarei din varii direcţii. (Ștefan Borbély)
Cărți,multe cărți.
