Ducesa de Amalfi

John Webster, cel mai sofisticat dintre dramaturgii iacobiti, si-a creat capodoperele, Diavolul alb si Ducesa de Amalfi, si nu numai, in mod constient din punct de vedere artistic, bazandu-se pe un model coerent, livresc sau derivat din propriai experienta, ce se constituie intr-un revers al clasicilor si situindu-se, de fapt, in descendenta lui Marlowe si Kyd, suferind o puternica inraurire, recunoscuta de altfel, si de la Marston, Chapman, Jonson si, nu in ultimul rand, de la Shakespeare. Vadita lui preferinta pentru senzational il include in familia artistilor baroci, indiferent de domeniul in care sau remarcat, alaturi de El Greco, Caravaggio, in pictura, de Monteverdi, in muzica, si de John Donne, in poezie, in cautarea lui de noi metafore menite de a convinge, coplesi, prin cultivarea emotiilor extreme, succesul deosebit datorinduse probabil insistentei asupra temelor predilecte ale spectatorilor timpului, razbunarea, ura, ticalosia, incestul, crima, reflex al cunoasterii intime a auditoriului, a familiarizarii lui cu natura vicioasa, totul indicind un anume decadentism in sensul ca in afara de a amuza autorul pare sa nu aiba un scop moral. In pofida aparentelor, totul e salvat si scuzat de ironie, vazuta in sensul lui Northrop Frye, care o vedea ca pe o tehnica, si materializata in parodii si caricaturi vizuale dramatice in care categoria estetica dominanta este grotescul imagistic constituit din seturi de imagini ce se refera la dificultatea alegerii intre real si aparent, boala, timp, licantropie, otrava, medicina si medici, femei, trup, invatatura, intuneric, coruptie si justitie etc. Numarul mediu de imagini complexe il depaseste pe cel al lui Shakespeare, atingind cifra de cinci sute, totul indicand o tehnica a clarobscurului, caracteristica mai ales picturii, exemplificand, de fapt, principiul baroc al multiplicitatii si unitatii (Berry, 1972, p.7). Nu sunt putini insa cei care vad in Webster un anticipator al literaturii gotice. Succesul si permanenta lui sunt explicate de arta de a construi scene de neuitat cu personaje de o forta remarcabila. Personajele lui evita banalul si spun totdeauna lucruri memorabile in momente cruciale, nu rareori semnalinduse capodopere intrun vers sau doua ce nu pot sa treaca neobservate.