Dialectica negativa

"? o atare opozitie nu e adecvata pentru a clasa cartea lui Adorno macar si numai fiindca Dialectica negativa nici nu e in fond, prin forma sa, pur antisistematica, fragmentara sau aforistica, in pofida pozitiei ei critice fata de sistem, ci ea cauta mai curand sa reproduca in sine forma sistemului filozofic traditional, jucandu-se cu ea pana in structura sa arhitectonica., capitolele cartii par organizate riguros dupa schema clasica a disciplinelor filozofice de sistem: Ontologia, Logica, Etica, Filozofia istoriei si Metafizica. Altfel deci decat filozofiile propriu-zis nesistematice, care cauta in aforism sau in textul fragmentar o replica alternativa la forma scolastica a sistemului, gestul critic al lui Adorno incearca, dimpotriva, sa demonteze sistemul dinauntrul formei sistematice, operand cum ar veni nu atat o critica, cat o autocritica a sa. Prin aceasta, demersul sau are mai mult decat doar o afinitate superficiala cu deconstructia, pe care si Derrida o admite la randul lui deschis in discursul sau de acceptare a Premiului Adorno in 2001.3 El isi incheie acolo alocutiunea, schitand pe scurt planul unei lucrari care sa dezvolte "o istorie comparativa a mostenirii franceze si a celei germane a lui Hegel si Marx; respingerea lor comuna, dar totusi atat de diferita a idealismului si in special a dialecticii speculative, inainte si dupa razboi", pentru a incheia apoi cu diferentele si apropierile dintre teoria critica si deconstructie, expuse pe firul ideii de "negatie determinata". O atare istorie, pe care Derrida o estimeaza ironic la 10.000 de pagini, ar trebui sa continue apoi, de buna seama, si cu o contrastare a felului diferit cum au reflectat critic asupra acestui paralelism Derrida, pe de o parte, si Habermas, pe de alta. In pofida tuturor diferentelor dintre ei insa, e cert ca Adorno si Derrida se intalnesc; nu doar prin faptul ca adopta amandoi, in relatie cu filozofia traditionala, aceeasi strategie a "criticii imanente", demanteland-o dinauntrul propriilor ei structuri, ci si prin faptul ca ambii au facut asta cu ajutorul unor instrumente ale filozofiei nesistematice, asadar in formule hibride de care simpla alternativa traditionala dintre cele doua e incapabila sa dea seama..." (din prefata lui Christian Ferencz-Flatz) "Pe langa Hegel si Heidegger, celalalt mare interlocutor al Dialecticii negative este, desigur, Karl Marx. Intr-un fel, cartea reprezinta continuarea, deznodamantul, dar si epuizarea traditiei filosofice cunoscute drept "marxism occidental", inceputa in anii 1920 prin Istorie si constiinta de clasa a lui Georg Lukacs si Marxism si filosofie a lui Karl Korsch. Privind in sens invers aceasta evolutie, din perspectiva pe care ne-o ofera terminusul ei - Dialectica negativa, dar si alte scrieri din ultima perioada a lui Adorno-, putem trasa raporturile de continuitate, ruptura si intalnire dintre Marx si Adorno, precum si pozitia specifica a celui din urma in interiorul "marxismului occidental". Voi incerca sa schitez aici aceste raporturi, asa cum se articuleaza ele in jurul principalelor probleme si concepte ale traditiei marxiste: originea si conceptul capitalismului; capitalismul tarziu; clase si lupta de clasa; relatii si forte de productie; baza si suprastructura; teorie si practica." (din postfata lui Alex Cistelecan)