Omul – vedem acest lucru, îl trăim – vrea ceva, caută ceva. Și în vreme ce de multe ori cineva poate fi epuizat trupește, este ostenit, cade, în altă privință, însă, dacă vreți să-i zicem duhovnicească, el continuă să caute. Acest lucru este inevitabil, întrucât omul este făcut că să trăiască și mai ales să fie mereu în mișcare, în lucrare, să funcționeze mereu, și atunci când merge pe o cale greșită se va află desigur tot în mișcare, însă într-o astfel de mișcare care îi va pricinui înlăuntrul sau un gol și stres, va apărea înlăuntrul sau ceva care îi provoacă insatisfacție și o stare chinuitoare. Vedeți ce se întâmplă astăzi? Ne îngrijim să facem una, altă, să mergem într-acolo, să mergem încoace, să auzim una, să auzim altă. Uitându-ne puțin asupra acestei mișcări a omului, asupra acestei stări de insatisfacție, a acestei căutări, vom vedea că sărmanul om este un alt Sisif. Acesta, după cum știți, a fost osândit în iad să împingă o piatră mare pentru a o urcă în vârful unui deal, însă vârful dealului era atât de îngust, încât imediat ce urcă piatră acolo era cu neputință că ea să stea în loc și se rostogolea la vale, iar Sisif începea din nou urcușul împingând-o. A două realitate data a omului: făcut că să trăiască Altă realitate data este aceea că omul este făcut de Dumnezeu că să trăiască. Este astfel plăsmuit încât, într-un anume fel, să nu aibă nicio legătură cu moartea, să nu aibă nicio legătură cu dispariția. Este făcut să vieze, să aibă viață. Că vrea sau nu vrea, astfel stau lucrurile. Care este urmărea acestei realități, atunci când omul nu își găsește viață în Dumnezeu și când constată ceea ce constată el înlăuntrul sau? Urmărea este că omul se află necontenit într-un coșmar: teamă de a nu-și pierde viață. După cum știm foarte bine, toți căutăm acest lucru: să nu fie război, să nu ne pierdem viață, să nu ne îmbolnăvim de cancer și să ne pierdem astfel viață, să nu dea vreo mașină peste noi și să ne pierdem viață. Trec anii și, după cum știm, simțim că ni s-a dus viață, și acest lucru ne înspăimânta. Vede cineva riduri pe față să și se înspăimânta; începe să simtă durere într-o parte, altă în altă parte și se înspăimânta. Trăiește mereu cu coșmarul temerii de a-și pierde viață. Cum poate omul să aibă odihnă, pace, atunci când trăiește necontenit cu această teamă? Teamă nu-l lasă pe om să iubească. „Iubirea desăvârșită – spune Evanghelistul Ioan – alungă frică.” Prin urmare, atunci când există teamă nu poate există iubire. Altceva sunt pseudo-iubirile dintre noi. Iubirea adevărată a lui Dumnezeu „scoate afara”, aruncă departe teamă. Dacă teamă e de față, această înseamnă că nu există iubire. Și știm foarte bine că această teamă, într-un fel sau altul, este o moarte prezența. Este că ceva care lucrează în noi necontenit și ne amintește că există pericolul, moartea, stricăciunea. Înțelegeți ce chin se poate naște în om din cauza acestei realități date.
Cărți,multe cărți.
