„Nu mă împac cu ideea să scriu; aş vrea să-ţi vorbesc, să te am mereu lângă mine, nu să fie nevoie să-ţi trimit scrisori. Scrisorile sunt semne de despărţire semne, cel puţin, ale nevoii de a le scrie, ale faptului că ne aflăm departe unul de altul. Să nu te mire un anume laconism în scrisorile mele. Scrisorile sunt pentru persoanele cu care nu mai avem interes să vorbim: acelora le scriu cu dragă inimă. Mamei, de exemplu, nu i-am scris niciodată cu dragă inimă, tocmai pentru că ţin mult la ea. Vreau să simţi asta, să ştii că eu simt şi gândesc aşa în această privinţă, ca să nu mă socoteşti sec, rece, indiferent. Nu sunt aşa, bebeluşul meu micuţ, pernuţa mea roz pentru a prinde de ea sărutări (ce mare prostie!). Îţi trimit o mică păpuşă chinezească.” (Din scrisoarea lui Fernando Pessoa către Ophélia Queiroz datată 23 martie 1920) „Arta înseamnă a te eschiva să acţionezi sau să trăieşti. Arta este expresia intelectuală a emoţiei, altceva decât viaţa, care este expresia volitivă a emoţiei. Ceea ce nu avem, sau nu îndrăznim, sau nu obţinem, putem să avem în vis, iar din acest vis se alcătuieşte arta. Altfel emoţia este atât de puternică încât, chiar dacă reuşim să o reducem la acţiune, acţiunea la care se reduce ea nu o satisface; din emoţia ce rămâne, şi care în viaţă devenise inexpresivă, se alcătuieşte opera de artă. Astfel există două tipuri de artişti: cel care exprimă ceea ce nu are şi cel care exprimă ceea ce îi rămâne din ceea ce are. Á[lvaro] de C[ampos] sau pentru Cartea neliniştirii (sau pentru orice altceva).” Text dactilografiat găsit deasupra teancurilor de documente din cufărul lui Pessoa, artă poetică majoră, cu ambivalenţa paternităţii şi a destinaţiei sale subliniată ca atare de autor.
Cărți,multe cărți.
