Craii de Curtea-Veche

Inceput in 1916 si finalizat in 1928, romanul ?Craii de Curtea-Veche? reconstituie proiectia autorului asupra societatii bucurestene a primului deceniu al secolului trecut sau, mai cuprinzator, a celei romanesti de dinaintea primului razboi mondial. Romanul este compus din patru volete: ?Intampinarea Crailor?, ?Cele trei hagialacuri?, ?Spovedanii? si ?Asfintitul Crailor?. Bucurestiul de la inceputul secolului al XIX-lea este cetatea apocaliptica in care troneaza luxul si scursura fanariota, amestec al viciilor desucheate si al decadentei rascoapte: lenevia somnambulica orientala, sentimentalismul religios slav si senzualitatea occidentala. Calitatea poetica a scriiturii incarcate de parfum erotizant cucereste definitiv cititorul. ?Aceasta lucrare a ramas, in chip deznadajduitor, foarte mult timp pe santier, adesea intrerupta, niciodata abandonata. Spovedania lui Pantazi m-a chinuit mult, sfarsitul ei mi-a cerut cea mai mare sfortare si nu s-a infatisat decat foarte penibil, intr-un tarziu. Pentru a fi insailate, ultimele trei parti mi-au cerut noua ani de munca. Oricare vor fi satisfactiile pe care aceasta lucrare mi le va da in continuare, exista una singura, pe care o am si pe care o voi pretui intotdeauna, inaintea oricarei alteia: aceea a dificultatii invinse. Am auzit si citit ca, odata realizata, o opera inceteaza a mai placea autorului ei. La mine e dimpotriva.? - Mateiu I. Caragiale, Jurnal ?[...]Atipii iarasi, dar pentru scurta vreme. Saracia de epistola se infiinta din nou, insotita de cruda lumina a unei lampi. Miselul de postas gasise de cuviinta sa ma iscaleasca cu mana lui. Nu-i fusei recunoscator. Urasc scrisorile. Nu stiu sa fi primit de cand sunt decat una, de la bunul meu amic Uhry, care sa-mi fi adus o veste fericita. Am groaza de scrisori. Pe atunci le ardeam fara sa le deschid. Asta era soarta ce o astepta si pe noua sosita. Cunoscand scrisul, ghicisem cuprinsul. Stiam pe de rost nesarata plachie de sfaturi si de dojane ce mi se slujea de-acasa cam la fiecare inceput de luna; sfaturi sa purced cu barbatie pe calea muncii, dojane ca nu ma mai induplecam sa purced odata. Si, in coada, nelipsita urare ca Dumnezeu sa ma aiba in sfanta sa paza. Amin! in halul insa in care ma gaseam mi-ar fi fost peste putinta sa pornesc pe orice fel de cale. Nici in pat nu ma puteam misca. Desurubat de la incheieturi, cu salele frante, mi se parea ca ajunsesem in stare de piftie. In mintea mea aburita miji frica sa nu ma fi lovit damblaua. Nu, dar in sfarsit ma razbise. De o luna, pe tacute si nerasuflate, cu nadejde si temei, o dusesem intr-o bautura, un crailac, un joc. In anii din urma, fusesem greu incercat de imprejurari; mica mea luntre o batusera valuri mari. Ma aparasem prost si, scarbit de toate peste masura, nazuisem sa aflu intr-o viata de stricaciune uitarea. O luasem numai cam repede si ma vedeam in curand silit sa depun armele. Ma lasau puterile. In acea seara, eram in asa hal de sfarseala ca n-as fi crezut sa ma pot scula nici sa fi luat casa foc. Dar deodata ma pomenii cu mine in mijlocul odaii, in picioare, uitandu-ma speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte ca eram poftit la masa de Pantazi. Ce noroc ca ma desteptase; mare noroc! Privii acum cu recunostinta scrisoarea parinteasca; fara ea scapam intalnirea cu cel mai scump prieten. Ma imbracai si iesii. Era, spre caderea iernii, o vreme de lacrimi. Desi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plangeau, ramurile copacilor desfrunziti picurau, pe tulpine si pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi grosi. Asta e timpul care indeamna cel mai mult la bautura; rarii trecatori ce se prefirau prin ceata erau mai toti afumati. Un lungan, coborand prispa unei carciumi, cazu gramada si nu se mai scula.[...]?